Vrere de decor

(Faptele ideilor)

Gândul în vorbe picură otravă
Și faptele de vorbe greu au loc,
De-ajung drept miză minții, veșnic sclavă,
Orgoliului ce pune gaz pe foc.

Prea mult păstrat fără de sens rămâne,
Stricat de amănunte și dovezi,
Parcă voit fiind să mai amâne
Reîncălzirea recilor amiezi.

Puține pot luminii să se-arate
Fără priviri, de teamă, înapoi,
Sau, mult mai mult, să fugă speriate,
De timpuri noi ori vremuri de apoi.

Ideile nu stau în așteptare,
Apar sărind ca ploaia de scântei,
Sunt clar răspuns ori clară întrebare,
Din frământări ce au, sau n-au, temei.

În urma lor, cu vrere să convingă,
Devin reper mereu doveditor
Când reușesc opreliști să învingă
Pașii ce lasă urme în decor.

Între atâtea vorbe insolente
Ce lasă gândul fără conținut,
Doar faptele sunt clare, evidente,
Și adevăr etern, chiar absolut.

Sperjurul determinist

(Concluzii decisive)

Se vântură prin lume, alegoric,
Un fel de zvon, pretins de mare știință,
Și chiar crezut drept clar și categoric,
Că viața-i separată de credință.

Se spune că altfel nu e normal,
Că una-i una și o alta-i alta,
Că valu-i val și malul este mal,
Și numai valul sapă-n mal ca dalta.

Raționalul este clar, corect,
Între normal și vise stau iluzii
Dar mai există ceva, un efect
Ce duce elocvența în concluzii.

Tocmai efectul dă un alt contur
Inconsecvenței formei exclusive,
Dându-i nuanță fadă de sperjur
Contrară hotărârii decisive.

Cuvintele-n exces își vor temei,
Încearcă, prin menire, să susțină
Hemoragia bruscă de idei
Ce tocmai lor le caută o vină.

Mai tot ce pare clar rațional
Nu se oprește-n punctul de-ntâmplare,
Determinismul pur material
E doar un început de întrebare...

Radicalele repere

(Reversul ca fatada)

Din începutul cert ce încă tinde
Să meargă țintă până-n viitor,
Lumescul trai încearcă a cuprinde
Un ideal, în toate, temător.

În felul lui, lipsit de argumente,
Mereu își ia palpabilul reper,
Punând valori, însemne și accente
Pe ceea ce nu crede efemer.

Iar de văzut, văzând, vrea să prevadă,
Să nu se știe simplu jucător,
Fiindu-i drag mai tot ce-i de fațadă,
Spre a se ști frumos, atrăgător.

Înspre sfârșit găsește-aș face cale
Cinic mizând pe un efect advers,
Pe simple exerciții lexicale
Ce caută fațadelor revers.

Atunci începe lupta cea mai dură
Între ce e sau nu e de atins,
Când doar simțirea-i unica măsură
Ce dă verict real și nu pretins.

Iar planul vechi, lipsit de fosta-i cale
Se vrea schimbat și nu înlocuit,
Accentuând absurduri radicale
Având reper doar vârful de cuțit.

Denominanta dovadă

(Dovezile destinului)

Limita vieții e un prag incert,
Fixată de absurde interese
Spre definirea unor mari progrese
Cu ritm, întotdeauna, prea alert.

Concretul e extremul mod firesc
Eliberat de-a minții îndoială
Ce însă-i pus mereu la socoteală
De judecăți ce vise măsluiesc.

Extremele, în mod tacit, atrag
Consensuale vise inocente
Ce pun, cu precădere, mari accente
Pe înălțări și treceri peste prag.

Prin rostul faptei, simplul înțeles,
Ambiguu adevărul definește
Și doar întâmplător se nimerește
A fi lipsit de orice interes.

Toate converg spre simplul infinit,
Spre pasul ce va fi o amintire
În visul ce-i menit ca împlinire
De fapte care-n taină s-au grăbit.

Timpul trecând, normal ori clandestin,
Dă sensuri vieții, fără de tăgadă,
Și toate, la un loc, devin dovadă
Denominând ideea de destin.

Impunere de drept

(Genericul definitoriu)

Au toate un sfârşit şi-un început,
Mai des ceea ce-ncepe se sfârşeşte,
Dar, uneori, amprenta din trecut,
O altfel de-ntâmplare plăsmuieşte.

Genericul e primul semn real
Şi pas ce-şi face, chiar prin el, măsură,
Deprins cu sensul, totuși, general
Şi temător, fireşte, de cenzură.

Iluzii trec în sus şi trec în jos,
Cât încă poate altfel să-i croiască
Un drum, ca orice drum, primejdios,
Printre idei ce pot să îl oprească.

De multe ori se-arată-ntâmplător,
Lăsând părerii dreptul de-a alege
Să se încreadă-n eu-l gânditor,
De nu pricepe ce-i a vieţii lege.

Mai mult, sau mai puţin, cum e normal,
Definitoriul nu-i precum risipa
Când duce-n derizoriu un egal
Ce pune-n seama nemuririi clipa.

Căci toate au, motiv şi laitmotiv
Găsitele, hotarnice repere
Impus ca un firesc definitiv
De-al vieţii rost, ce dreptul lui şi-l cere.

Efemerul grosier

(Accente distinctive)

Patimi vulgare pier, se pierd de tot,
Dispar în lumi ce nu vor să se vadă,
Lăsându-mă să-nvăț, din nou, că pot
Să nu-mi las viața neputinței pradă.

Perenități din minus absolut
Converg succint spre limite finale,
Reconvertind retorici din trecut
Ce s-au părut, de multe ori, banale.

În replici stau vederi ce nu se văd,
Dar și concluzii clare, evidente,
Vremuri ce vin și pași ce se-ntrevăd
Prin faptele ce pun, concret, accente.

Alte idei își pun, încă, un preț,
Denominând pășiri imperative,
Evaluând, absurd și hrăpăreț,
Normalități cu rosturi distinctive.

Puține sunt cele ce-și au un loc
Între idei ce nu se tem de moarte,
Și, care, chiar de-ar fi să ardă-n foc
Nu-și lasă locul altora, deșarte.

Restu-i un lest, imens, dar efemer,
Având lumină doar cât e scânteie,
Și lasă-n urmă praful grosier
Ce existența-n mlaștini şi-o încheie.

Tertipul proverbial

(Zvâcnire în denominare)

Tertipul este, tot mai mult, fațada
Părerilor ce vin ca argument,
Sau acceptate ca fiind dovada
Conviețuirii cu un timp prezent.

Deja-i concept de grabnică-mplinire
Și racolare-a minții de naiv,
Ideea pendulării prin zvâcnire
Cu tot aspectul ei peiorativ.

Multiple amănunte iau în seamă
Fantasme, balansând pe contrasens,
Spre a avea motive, mari, de teamă,
Când vieții-i pun accente de nonsens.

Presimțăminte vin, ca limitare
A unei fugi prelungi, spre nicăieri,
Ce-și lasă urme, prin denominare,
Crezând în mitul marii devieri.

Dar devierea, azi, e o derivă,
Pierdută chiar de-al limitei reper,
Ce-n deprimarea-i mult prea obsesivă
Nu-și are profunzimi și nici mister.

Puține vise pot să se-mplinească,
Și ele chiar au iz material,
Croite după mintea omenescă,
Cu tot absurdul ei proverbial.