Radicalele repere

(Reversul ca fatada)

Din începutul cert ce încă tinde
Să meargă țintă până-n viitor,
Lumescul trai încearcă a cuprinde
Un ideal, în toate, temător.

În felul lui, lipsit de argumente,
Mereu își ia palpabilul reper,
Punând valori, însemne și accente
Pe ceea ce nu crede efemer.

Iar de văzut, văzând, vrea să prevadă,
Să nu se știe simplu jucător,
Fiindu-i drag mai tot ce-i de fațadă,
Spre a se ști frumos, atrăgător.

Înspre sfârșit găsește-aș face cale
Cinic mizând pe un efect advers,
Pe simple exerciții lexicale
Ce caută fațadelor revers.

Atunci începe lupta cea mai dură
Între ce e sau nu e de atins,
Când doar simțirea-i unica măsură
Ce dă verict real și nu pretins.

Iar planul vechi, lipsit de fosta-i cale
Se vrea schimbat și nu înlocuit,
Accentuând absurduri radicale
Având reper doar vârful de cuțit.

Denominanta dovadă

(Dovezile destinului)

Limita vieții e un prag incert,
Fixată de absurde interese
Spre definirea unor mari progrese
Cu ritm, întotdeauna, prea alert.

Concretul e extremul mod firesc
Eliberat de-a minții îndoială
Ce însă-i pus mereu la socoteală
De judecăți ce vise măsluiesc.

Extremele, în mod tacit, atrag
Consensuale vise inocente
Ce pun, cu precădere, mari accente
Pe înălțări și treceri peste prag.

Prin rostul faptei, simplul înțeles,
Ambiguu adevărul definește
Și doar întâmplător se nimerește
A fi lipsit de orice interes.

Toate converg spre simplul infinit,
Spre pasul ce va fi o amintire
În visul ce-i menit ca împlinire
De fapte care-n taină s-au grăbit.

Timpul trecând, normal ori clandestin,
Dă sensuri vieții, fără de tăgadă,
Și toate, la un loc, devin dovadă
Denominând ideea de destin.

Impunere de drept

(Genericul definitoriu)

Au toate un sfârşit şi-un început,
Mai des ceea ce-ncepe se sfârşeşte,
Dar, uneori, amprenta din trecut,
O altfel de-ntâmplare plăsmuieşte.

Genericul e primul semn real
Şi pas ce-şi face, chiar prin el, măsură,
Deprins cu sensul, totuși, general
Şi temător, fireşte, de cenzură.

Iluzii trec în sus şi trec în jos,
Cât încă poate altfel să-i croiască
Un drum, ca orice drum, primejdios,
Printre idei ce pot să îl oprească.

De multe ori se-arată-ntâmplător,
Lăsând părerii dreptul de-a alege
Să se încreadă-n eu-l gânditor,
De nu pricepe ce-i a vieţii lege.

Mai mult, sau mai puţin, cum e normal,
Definitoriul nu-i precum risipa
Când duce-n derizoriu un egal
Ce pune-n seama nemuririi clipa.

Căci toate au, motiv şi laitmotiv
Găsitele, hotarnice repere
Impus ca un firesc definitiv
De-al vieţii rost, ce dreptul lui şi-l cere.

Efemerul grosier

(Accente distinctive)

Patimi vulgare pier, se pierd de tot,
Dispar în lumi ce nu vor să se vadă,
Lăsându-mă să-nvăț, din nou, că pot
Să nu-mi las viața neputinței pradă.

Perenități din minus absolut
Converg succint spre limite finale,
Reconvertind retorici din trecut
Ce s-au părut, de multe ori, banale.

În replici stau vederi ce nu se văd,
Dar și concluzii clare, evidente,
Vremuri ce vin și pași ce se-ntrevăd
Prin faptele ce pun, concret, accente.

Alte idei își pun, încă, un preț,
Denominând pășiri imperative,
Evaluând, absurd și hrăpăreț,
Normalități cu rosturi distinctive.

Puține sunt cele ce-și au un loc
Între idei ce nu se tem de moarte,
Și, care, chiar de-ar fi să ardă-n foc
Nu-și lasă locul altora, deșarte.

Restu-i un lest, imens, dar efemer,
Având lumină doar cât e scânteie,
Și lasă-n urmă praful grosier
Ce existența-n mlaștini şi-o încheie.

Tertipul proverbial

(Zvâcnire în denominare)

Tertipul este, tot mai mult, fațada
Părerilor ce vin ca argument,
Sau acceptate ca fiind dovada
Conviețuirii cu un timp prezent.

Deja-i concept de grabnică-mplinire
Și racolare-a minții de naiv,
Ideea pendulării prin zvâcnire
Cu tot aspectul ei peiorativ.

Multiple amănunte iau în seamă
Fantasme, balansând pe contrasens,
Spre a avea motive, mari, de teamă,
Când vieții-i pun accente de nonsens.

Presimțăminte vin, ca limitare
A unei fugi prelungi, spre nicăieri,
Ce-și lasă urme, prin denominare,
Crezând în mitul marii devieri.

Dar devierea, azi, e o derivă,
Pierdută chiar de-al limitei reper,
Ce-n deprimarea-i mult prea obsesivă
Nu-și are profunzimi și nici mister.

Puține vise pot să se-mplinească,
Și ele chiar au iz material,
Croite după mintea omenescă,
Cu tot absurdul ei proverbial.

Echivalente prevalențe

(Bivalențe sinonime)

Amprentele sunt semne remanente,
Ce nu își au motiv de-a-mbătrâni,
Și nici de-a fi, cândva, echivalente,
Cu un ceva ce grabnic ar pieri.

Neliniștea normalei prevalențe,
Denotă iluzoriul legământ,
Al unei lumi ce face diferențe
Între ce-i spus și scris într-un cuvânt.

Dar faptele puține-s unanime,
Și toate-s diferite, prin efect,
Că nu pot niciodată să exprime
Ceva concret și, cât de cât, corect.

Dar urmele, mai mult decât amprente,
Bat drumuri ce rămân a dăinui,
De multe ori părând a fi recente,
Sau chiar venind din următoarea zi.

Sub zodii de răscruci și confluențe,
Ideile mereu își iau avânt,
Găsindu-și, categoric, bivalențe,
Precum în Cer, așa și pe Pământ.

În prea puțina lumii limpezime,
Orice-i perfect e haos imperfect,
Și-s suprimate sensuri sinonime
Prin logica ideii de obiect.

Jocuri din cuvinte

(Jocuri din cuvinte)

Am început să scriu ca să mă joc,
Și-am revenit cu ce-am avut în minte,
Gând ticluit n-am vrut să pun în loc,
Dar nici să-nșir, de dragul lor, cuvinte.

Și-am scris, încet, încet, și am tot scris,
Punând accent pe vorba-ntâmplătoare
Lăsându-i înțelesul imprecis
Ca singură să-și dea, de vrea, valoare.

Le-am dat, ca și consemn, un laimotiv
Cules din gândul renăscut din fapte,
Obiectivând firescul afectiv
Redefinit mereu în miez de noapte.

Cu-n regăsit îndem, am vrut găsit
Un adevăr rostit în simplă formă,
Un adevăr ce parcă n-a voit
Să-și aibă, cumva, integrare-n normă.

N-am vrut nimic, a fost un simplu joc,
Mizând pe cele spuse dinainte,
Pe care, tot voind să le evoc,
S-au replicat în alte noi cuvinte...

Acum sunt toate... Un întreg complet
Ce completează, pas cu pas, o carte
Ce fi-va, cândva, descifrat secret
De cum s-a mers, sau nu, spre mai departe.

Însemn de destin

(Drum prin destin)

Drumul vieții ne desparte,

cu-n motiv greu de știut,

Clar mergând, spre mai departe,

doveditu-i început,

Ca și început de lume,

primul pas e un genom,

Chiar de nu-i știut pe nume,

nume are... și e om.

Omule de lângă mine,

soarele mi-l dai să-l am,

E de-ajuns un gând spre tine

şi îl simt că-mi bate-n geam,

Nu-i nicicând ca totdeauna,

când par toate-a fi la fel,

Cum nu-i adevăr minciuna,

chiar când sensu-i dat de el,

Unică-i oricare clipă,

adevăru-i monocrom,

Viața-i toată o risipă

când nu-și are sens prin om.

Omule de lângă mine,

nopţi de vis ştiu c-ai să-mi dai,

E de-ajuns să-ţi simt privirea

şi-mi reamintesc de Rai!

Semne și peceți

(De-acolo, de-acasă...)

Pe cer, minuni, mereu ni se arată
Când ochii lumii înspre cer privesc,
Însă e greu de spus că vreodată
Toți oamenii, de adevăr, vorbesc.

Scris de ar fi, puțini ar vrea să creadă
Că înțelesul nu le-ar fi real,
Ar spune chiar că mulți nu vor să vadă
Ceva ce-i pentru ei, în special.

Ideile, ce vin, mereu ne cheamă
Înspre cotlonul propriei gândiri,
Lăsând, din lene, locul cel de seamă
Minciunii și absurdei nesimțiri.

Cel mai adesea, rar de tot din teamă,
Se face pasul, mare, înapoi,
Luându-se, ca bun, ce se proclamă,
În așteptarea vieții de apoi.

Și-ajung, în desuet, idei să cadă,
Și așteptării i se dă temei,
Minuni vor toți, pe cer, mai des, să vadă,
Uitând, de fapt, că o minune-s ei.

Şapte peceţi acum se rup deodată,
Şapte mari semne-acum se împlinesc,
Şi-aşa redevenim cei de-altădată
Să ne-mplinim destinul omenesc!

Ecou în carusel

(Eternitatea prin dilemă)

De când lumea şi pământul,
Grea e fapta, nu cuvântul,
Şi-mprejuru-ţi toţi se vor
Doar când simt că e uşor,

Zic unii că e firesc,
Ori motivu-i omenesc,
Că nimic nu-i ideal
Într-al vieții trai real.

Alții au alte păreri,
Văd, în orișice, poveri,
Văd tiparul ca model,
Modelat în chip și fel.

De când lumea și pământul,
Vântul duce-n zări cuvântul,
Și-n întoarcere-i găsit
Mult schimbat, ba chiar mințit.

Pare nou că-i uneori,
Corectiv de mari erori,
Dar deloc nu-i altul, nou,
E același, cu ecou.

Însă numai Dumnezeu
E cu tine când ţi-e greu.
Şi mereu, mereu... la fel...
Viaţa-i doar un carusel...

Perpetuu persistent

(Evidentele realități)

Eu, vieţii mele, ştiu, îi sunt dator...
Sunt obligat să fiu învingător...
N-am dreptul de-a gândi că pot să mor...
Şi voi învinge, chiar de nu-i uşor...

Încă mă simt, de multe ori, copil,
Gândesc un drum ce pare dificil,
Simt dorul că, deși îmi e servil,
Mă vrea să-i fiu, la rândul meu, docil.

Mă simt, fără de știrea mea, bătrân,
Dorindu-mi evidența că rămân
Cel ce sfârșitul pot să îl amân,
Uitând să fiu orgoliului stăpân.

Dar mă găsesc, de-a dreptul, repetent,
Un simțământ extrem de persistent,
Că sunt făptuitor adolescent
Al clipei definite de prezent.

Toate devin, în cumul, corolar
Al timpului ce-mi cere iar, și iar,
Să mă gândesc că-i sunt, în inventar,
Un rău ce rar îi este necesar.

Eu, totuși, îmi permit să fiu real,
Și să declar că-s element vital
Pentru oricine mi se vrea egal,
Perpetuu consecvent în mod normal.

Ziua, ca un tot, tribut

(Lacrima de soare)

Sunt lupul singur care, seara, plânge
când simte că minciuna îl înfrânge...
şi dă mereu tribut o zi din viaţă
pentru un vis în prag de dimineaţă,
simţind mereu că lacrima nu doare
când e un dar al razelor de soare.

Când noaptea e în trecere înceată,
și nici ca rază luna nu se-arată,
încă mai crede că așa-i în viață,
ploaia ce vine-n zori e doar răzleață,
urmând o altă seară, trecătoare,
mizând pe rostul lacrimei de soare.

Și totdeauna stă în căutare,
știind că miza clipei este mare,
că simplul pas spre moarte, sau spre viață
dă gândului idee îndrăzneață,
ce nici nu poate fi întâmplătoare
atât cât nu e nou nimic sub soare.

Zilei, în zori, visând îi stă de strajă
știind că-i miez de nucă, fără coajă,
și dă crezare altei zi de viață,
sperându-și serii o schimbată față,
când va pleca, din nou, la vânătoare,
căutător al lacrimei de soare.

Convertiri sub poleială

(Inevitabil, revenirea)

Treceri de timp mereu ne bat la poartă,
Și-n calcule sumare se întrec,
Vinovății punând mereu pe soartă
Ori pe idei ce tot venind, se trec.

Continuu-i așteptată o minune,
Spre a schimba tot ce se crede rău,
De-a dovedi că soarele apune
Și readus, în zori, la locul său.

Lumina lunii, nopți la rând privită,
Dă visului un alt și-un alt motiv,
De-a crede că ideea poleită
E drum principial, evolutiv.

Preludiul a ajuns în mare vogă,
Chiar dacă e absurd și hrăpăreț,
De multe ori ideii se subrogă
Și prin consens devine mai măreț.

Nimic nu stă, oprit, să vrea să vadă
Unde ajunge falsul argument,
Noroiul ce rămâne sub zăpadă
Și graba convertită-n mod urgent.

Îmbătrânim, şi poate că se vede,
Îmbătrânim, dar ţinem timpu-n loc...
Putem privi-nainte şi-ntrevede
Un drum spre adevăr şi spre noroc!

De dincolo, din dar

(Dar din dar)

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.

Venim dintr-un cuvânt și-o hotărâre,
Ca vis predominant, deloc fugar,
Ca luminare clară-n coborâre
Înnobilând ideea unui dar.

Începem, căutând o lămurire,
De ce-i obligatoriul necesar,
Și renunțăm la simpla referire
Că viața-n sine ne-o avem ca dar.

Continuăm, ca urmă și urmare,
Trăind derogatoriu, lapidar,
Tot căutând o formă de-mpăcare
Cu a primi și a ne da ca dar.

Înspre final, când toate-s înțelese,
Și timpul are sens vizionar,
Din amintiri, motivele alese,
Dau clar contur menirii unui dar.

Suntem, de vrem ori nu, eternitate,
Dar mai avem şi zbateri în zadar...
N-avem nimic, deşi avem de toate,
Uitând că existăm ca dar din dar.

Complex reflex

(Reflexe principiale)

Ceva, ce-i totuși mic, ajunge mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Oricare gând devine o problemă
Dacă probleme-și are ca motiv,
Lăsându-se împins către extremă,
De-al vieții sens, voit evolutiv.

Printre reflexii, mai apar, seduse,
Iluzii, ce țin loc de rătăciri,
De vorba lumii la absurd reduse,
Ori puse-n seama unor vechi trăiri.

Chiar deznădejdea vine, cu accente,
Să-și aibă loc, când i se face loc,
Concretizând idei incoerente
Când e să pună sufletul pe foc.

Și-s necuprinse visele de-o clipă
Cu tot alaiul lor de întrebări,
Ce se dedau, zgârgite, la risipă
Bazate mult pe simple rezolvări.

Când totuși sunt firești, principiale,
Devin, definitoriu, act reflex,
Și pun în locul patimii reale
Al vieții adevăr, normal complex.

Potrivnic înspre mărunt

(Pas pe prag)

Timpul trece, anii se tot duc,
Nu se ştie ce va mai urma,
Însă ştiu că veşnic voi lupta
Drumul, spre lumină, să-l aduc.

Clipei vieții mele-i sunt urmaș,
Și mereu am ceva a-nvăța,
Că, altfel, prea multe aș uita,
Ajungându-mi simplu arendaș.

Vin, îmi spun, de unde am să știu,
Nu știu însă unde voi pleca,
Dar ajuns acolo voi afla,
Însă pentru-acum e prea târziu.

Eu, prin mine, mie-mi sunt dator,
Neputând, în nici un caz, nega,
Că îmi am dorința de-a-nvăța,
Vieții să nu-i fiu plagiator.

Și îmi sunt, firește, obligat,
De-a-mi dori, spre Cer, a căuta,
Care-i vremea-n care pot urca
Să cuprind Pământu-n lung și-n lat.

Astăzi, clar îmi e, ceea ce sunt,
Cumul de ceva și altceva,
Gând mereu pornit spre undeva
Feritor mereu de-a fi mărunt.

Sub predispunere de timp

(Drumuri împreună)

Va ploua cu vremea numai bună
De a fi şi viata a trăi
Neştiuti de nimeni, împreună,
Fară întrebări de ce va fi...

Timpului plătim deja arvună,
Pentru simplul drept de-a trăi,
Pentru orice clipă împreună,
Și o viață-ntreagă-i vom plăti.

El își are drept să ne impună,
Cât și cum, și când putem trăi,
Predispuși ideii că-mpreună,
Sens de adevăr ni-i dat a fi.

Chiar și când, în minte, o furtună
Țipă că-i absurd a mai trăi,
Caută să fie împreună
Cu-n absurd ce-o poate domoli.

Viața nimănui nu e imună,
Însăși ea-i motiv de-a se trăi,
De-a se ști idee ce-mpreună
Un destin cu-o altă nouă zi.

Va fi cer senin şi vremea bună
De-a-nvăţa ce-nseamnă a trăi
De-a avea şi drumuri împreună,
Şi trăiri ce-n veci vor dăinui...

În zeghe de veghe

(Vis de veghe)

Prevestind, tacit, banalul
Într-a nopţilor tăcere,
Valul se visează malul
Care drept de nume-şi cere.

Anonim fiind cu totul,
Predispus doar spre pornire,
Nu se vrea rămas doar ciotul
Dintr-un vreasc de amintire.

Simțul încă-i probatoriu
Dacă nu vrea să se mintă,
Când nu e derogatoriu,
Ajungând să se dezmintă.

Cât firesc e nefirescul,
Viața-i viaţă fără viaţă,
Că mai mult decât lumescul
Nu se lasă spus pe faţă.

Mult se caută consensul
Prin idei dominatoare
Chiar și-atunci când contrasensul
Bagă drepturi la-nchisoare.

Din prea multul derizoriu,
Adevărul e în zeghe,
În esenţă fiind notoriu,
Că doar visu-i stă de veghe.

Perpetuum existențial

(Punctuale constatări)

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...

Uitarea e un gând, în fapt, mințit,
Pe care somnul minții-l născocește
Când își alege drum cu pas grăbit
Spunându-și că-i firesc și omenește.

Oricât se vrea, pierdut nu e nimic,
Totu-i păstrat în forma lui primară,
De-aceea firu-n patru îl despic,
Iar, de-i nevoie, chiar și-a doua oară.

Umbrele formei sunt mereu model
Al altei fapte ce creează forme,
Și toate-ajung să pară-a fi la fel,
Mereu supuse unui set de norme.

Însă oricât se pare-a fi ciudat,
Nimic nu e făcut să se repete,
Ce-i de-nvățat spre învățare-i dat,
Nu opere alese, ci complete.

Ca timpul, unicat, e orice gând,
Chiar dacă-i dus spre o aceeași țintă,
Urmarea totdeauna constatând
Ceea ce fapta-n sine reprezintă.

Consensuri prin contraste

(Vremea regăsirii)

Timpul e azi o moară, când nu-i teasc,
Nu mai rămâne-n urmă-i nici un rest,
Doar prin cuvinte visele renasc,
Și se-mplinesc prin fapte, ca protest.

Într-un cuvânt destule se cuprind
Când are rost și-i bine ancorat
De realisme ce ușor surprind
Consensalul pas nepregetat.

Spre mai departe totul este nou,
Nimic nu este ceva ce a fost,
Stelele dau contur unui hublou,
Plătind, cu umbra lor, al păcii cost.

Înspre trecut e totul încheiat,
Doar prin urmări rezistă-n amintiri,
Când, cerul, de eclipse-i luminat,
Mimând contrastul marilor iubiri.

Prezentul doar, spunând ce e de spus,
Se lasă normă, calendar și ceas
Înfăptuirii gândului redus
La ceea ce-i deja-n trecut rămas.

Nicicum, niciunde, clipa nu-i la fel,
Fapte aceleași nasc mereu trăiri,
Concretitudini dau eternității țel,
Devin chiar vremea marii regăsiri.

Emfaza ca apogeu

(Mai departe, oricum)

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
De prin trecut doar gândul mai revine
În amintiri cu rost necunoscut.

Accentul cade doar când se cuvine
Să schimbe ceva ce-i prea mult ascuns,
Redobândind normalul de la sine
Atât cât e să-i fie de ajuns.

Consensul însă dă mereu o luptă
Cu replica modelului pierdut
Știind-o pătimașe și coruptă,
Și dornică de-ntoarceri în trecut.

Patetic, cu nădejde, se vorbește
Despre firescul drumul normal,
Dar gândului puterea îi lipsește
De-a pune-n fapte totul ca real.

Realul însă-i taler de balanță
Ce mai tot timpu-i greu și foarte greu,
Plin de întreaga lui intoleranță
Ajunsă, cu emfază,-n apogeu.

Cât mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac...

Povestitor de altfel

(Dincolo de praguri)

Mă definesc prin vorbe ce au sens
Doar pentru cei ce din trecut mă știu
Venind din universul meu imens,
Pe care-ncerc, degeaba, să-l descriu.

Pun preț pe vis, și mare preț pe gând,
Simțindu-le,-n efect, de-același fel,
Mereu, spre mai departe, alergând,
Spre definirea propriului model.

Iar timpul îl văd, veșnic, prețios,
Când reușesc să-l fac a fi mai lent,
Căci de-i rapid, e chiar primejdios,
Lăsându-mă, prea grabnic, repetent.

Degeaba scriu, degeaba pun accent,
Pe vechi idei cu iz nemuritor,
La inventarul lumii sunt absent,
Văzut ca simplă piesă de decor.

Sunt condamnat, deși nu știu de când,
Idei, spre trai real să convertesc,
Și să-mi adun simțirile în gând
Ca altfel de povești să povestesc.

Găsesc un adevăr privind spre cer
Dar tot mai caut praguri prin cuvânt,
Şi nu mă dau bătut, sunt cel ce sper
Că fi-va, ca în Cer şi pe Pământ.

Probabilul firesc

(Firesc, deloc probabil)

Spre viitor privirile-mi tot fug
Ştiind că în curând va fi real,
Şi tot ce văd, doar la prezent conjug
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal...

Motive n-am pe mine să mă mint,
Și să încerc un altul să m-arăt,
Pierzându-mă-ntr-al vorbei labirint,
Când, apă bând, nu pot să mă îmbăt.

Nici n-am de ce, în curse, să atrag,
Ca să mă simt al vieții vânător,
Și prin desișuri pașii să-mi retrag
Când iar, de a vâna, îmi este dor.

Doar clipa, este drept, o cam grăbesc,
De multe ori uitând să fiu grăbit,
Convins fiind că rostul omenesc
De la-nceput e bine definit.

Așa ajung să nu pot sta în loc,
Uitând că pasul poate fi-napoi,
Lăsându-mă împins de-al vieții joc
Știind că va urma și pasu-n doi.

Semne destule am să mă încred,
În vorbele ce sens îmi definesc,
Probabil nu mai pot nicicum să-l cred
Având motiv, știindu-l ca firesc.

Iz de balanță

(Corolarele întâmplării)

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Și chiar acel contur mereu se-ntinde,
Nemulțumit de riscul unui plan
Ce mare nu-i, însă mereu pretinde,
O mult prea multă trecere în van.

Îşi lasă timpul trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

Iar întâmplarea mai mereu e clară,
Nu face uz de fals și nici abuz,
Fixând prin forma ei, particulară,
Ca mărginire, tot ce e confuz.

Condiții, care vin cu amănunte,
Alegerii, drept piedică, se pun,
Coroborând ideile mărunte
Ce luminării căii se opun.

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

Boala de umbre

(Umbrele clipei)

Atât de multe par a fi un tot
Care durează cât o veşnicie,
Dar prea puţine sunt cele ce pot
Mai mult de-o clipă adevăr să fie.

Ideea nemuririi e-n spital,
Cuplată la un soi de aparate
Ce-i caută măcar un semnal vital,
Cu sens în boală sau în sănătate.

Motivul vieții e și el bolnav,
Își caută tot timpul tratamente,
Sperând că nu e totuși ceva grav,
Ci doar urmarea multelor curente.

Menirea a ajuns un mare risc,
Un drum ce poate duce-n sărăcire,
Impozitată de divinul fisc
Ca taxă pe deplina împlinire.

Ceea ce-i clar îşi are şi contur,
Şi-n spaţiul infinit se defineşte,
Ţinând în umbră tot ce are-n jur,
Cât creșterea nimic nu i-o opreşte.

În lumea-n care totu-i trecător,
Ideile se tot dedau risipei,
Ştiind că omul, mult risipitor,
Le vrea mereu a fi umbrele clipei.

Navetist prin orizonturi

(Orizonturi prin oglinzi)

Făcând naveta între vest şi est,
Privirile, de zori, se lasă-nvinse
Şi multe orizonturi necuprinse
Îmi dau, mereu, la calcule, un rest.

Speranţa uneori mi-o rătăcesc,
Şi-mi caut un reper cu formă clară,
Că tot trecând din iarnă-n plină vară,
Greu mi-e să ştiu de pot să-mbătrânesc.

Dar uneori, când mai alerg spre sud,
Văd timpul cum se vrea a-mi fi oglindă,
Voind ca mult mai multul să cuprindă
Un tot întreg din absolutul nud.

Și-mi vin idei, îmi vin și-mi tot revin,
Ducându-mă departe și aproape,
Mizând pe visul care, clandestin,
În nemurire vrea să mă îngroape.

Cam mult prea rar un gând îmi duc spre nord,
Când iarna simt că visele mi-ngheață
Și-mi amintesc de munții plini de gheață
Ce sunt, cu rostul lor, în dezacord.

Drumul ce-l am, spre est ori înspre vest,
Spre sud, fără de veste mă coboară
Și-așa, spre nord, privirile îmi zboară
Și-ajung să mă împart... Și-mi dă cu rest...

Tentația tendinței

(Tendințele tentației)

Se-aud mereu idei, cuvinte multe
Ce tot mai mult se-arată ca sentință,
Iar unii, timp având să le asculte,
Le dau, emfazic, nume de tendință.

Unii le văd și nu le dau valoare,
Alții le văd ca drum deja măreț,
Pentru cei mulți par toate o-ncercare
Al unui gând absurd, dar îndrăzneț.

Multe idei se-ascund printre cuvinte,
Spunând un adevăr cu bună știință,
Și pune semn pe cel care le minte
Din interes sau din obișnuință.

Unii le văd, dar alții le evită,
Sau doar le iau ca notă de subsol,
De bun folos, la vremea cuvenită,
Ca să evite o cădere-n gol.

Nevoie că ar fi, puțini acceptă,
De mult mai mult îndemn de cercetare
Înspre ideea care-i vag suspectă
Că-n fals se vrea un semn de întrebare.

De multe ori, mult prea puțin contează
Cum se numește punctul de final,
Tendințele când prea frumos tentează,
Banalul chiar scuzat e că-i banal.

Autoportret hoinar

(Hoinar printre orizonturi)

În versuri, iar, cu îndrăzneală spun,
Ceea ce-n gând îmi spun că nu-mi permit,
Că-n vers sunt eu, cuminte și nebun,
Punând accentul grav si ascuțit.

Din lene iau un simplu fapt divers
Și-n fel și chip, în patru în despic,
Îl reînnod cu drumul unui vers
Lăsându-l zis cum eu nu pot să-l zic.

Când văd cum umbre mari, ori mari lumini,
Se rătăcesc prin norii-ntunecaţi,
Nevinovații-mi par cu multe vini
Şi scuze au cei mult prea vinovaţi.

Abia atunci mă-ntorc la ce sunt eu,
Și chiar la lene uit a mă gândi,
Chiar dacă mă deprim că-i mult tupeu
În lumea-n care-i greu a mai iubi.

Și-așa, din când în când, tot povestesc,
Mi-aduc aminte fapte și trăiri,
Pe drept uitând că pot să-mbătrânesc,
În așteptarea marilor iubiri.

Încerc să dau un sens oricărui gând,
Fără să cred în harul doctrinar,
Simțindu-mă, ca orice om de rând,
Prin orizonturi, eu, mereu hoinar.

Între postfață și prefață

(Întoarceri de destine)

De-am fost furat, cu ură, clandestin
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

De multe ori paharul cu pelin
Mi se spunea că-i formă de dulceață
Și pot, de vreau, să-l asortez cu gheață,
Și bucuriei mele să-l închin.

Chiar dacă l-am golit, tot timpul plin,
Mi se punea, fără să știu, în față
Însă aflam, căci toate se învață,
Că va urma, un altul, cu venin.

Și am ajuns, uitând să mă abțin
Să știu că mintea nu-i deloc isteață,
Că, suferind, se-nvață și dezvață,
Cu mult prea multe într-un timp puțin.

Cumva gândeam că pot să intervin,
Cu o idee mare, îndrăzneață,
Inclusă-ntre prefață și posfață,
Ca salt în gol, și critic, din destin.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

Rocade cu anti-teze

(Inscripție în Anti-Teze)

Eu sunt acela care, câteodată
Mai spune nu, deşi e clar că-i da,
Şi, neuitând mereu a se-ntreba,
Mereu aceeaşi faţă îşi arată.

Nu știu de ce rocade aș tot face,
De ce ideea mi-aș dori schimba,
Crezând că viața mi-aș putea purta,
Prin anti-teze spre o falsă pace.

Mă plâng mereu doar mie, pururi mie,
Că nu pot mult mai multe accepta,
Ideea nu mi-o schimb c-așa se vrea,
Și nici măcar un vers, din poezie.

Perseverez pe calea ce mi-i dată
Să pot, fără opreliști, demonstra,
Că cel ce vrea se poate-nsingura,
Deși nu este singur niciodată.

Prin vise mă aduc mereu la viață
Oricât aș vrea să uit că e a mea,
Sau că o pot cu timpul împăca,
Furând lumina copcilor de gheață.

Punând accent pe semnul de-ntrebare,
Nu mă opresc nicicând a căuta
Cum pot să schimb mereul nu în da
Într-un altfel, nu doar prin întâmplare.

Știind, știu să știu

(Pașaport)

De la-nceput privind, către prezent
Mereu găsesc un gând adolescent...
Şi mă tot simt acelaşi care-am fost,
Şi tot la fel aş face-al vieţii rost...

Trecând, din întâmplare, prin trecut,
Mi-e dat să știu ce încă n-am făcut,
Ce, încă, timp, să fac, mi-a mai rămas
Ca nu cumva să stau, atent, la ceas.

Ajung, de multe ori, să fiu uimit,
Că drumul drept spuneam că e greșit,
Dar am făcut altfel decât am zis,
De minte, zic acum, că m-am dezis.

Ușor a fost atunci, n-ar fi și-acum...
Acum cărarea mi-aș numi-o drum,
Și-aș părăsi-o doar de-aș fi convins
Trezindu-mă rătăcitor și-nvins.

Aș fi, în fel și chip, căutător,
Chiar dacă știu că umbra-i doar decor,
Sperând aă aflu dacă-și are-n plan
Să fie, întâmplării, paravan.

Știind ce-am fost, știu clar acum ce sunt,
Uitând, îmbătrânind, să fiu cărunt,
Şi mă tot simt acelaşi care-am fost,
Trăind prezentul cu realu-i rost.

Dreptatea de inventar

(Picătura de suflet)

Azi ni-i rezumată libertatea,
Gâduri ni se vând la galantar,
Marfă-n raft e pusă și dreptatea,
Uneori pierdută-n inventar.

Orișicâtă-i dreapta judecată,
Faptele doar se pornesc gândind
Calea nu le este măsurată
De nu-și au urmarea suferind.

A comerț miroase sănătatea,
Viața, ca principiu-i în formol,
Și-a pierdut de tot identitatea,
E ținută, bine, sub control.

Timpului mereu se face plata
Și pe drept, dar mult și pe nedrept,
Astăzi nu-i mai știm deloc durata,
Totul se bazează pe concept.

Efemeră-i vremea care vine,
Multe fapte au un rost incert,
Idealul s-a pierdut de sine,
Și decade într-un ritm alert.

Vântul, vântul suflă peste toate,
Toate urcă şi coboară-n vânt,
Simt că pot mai mult, simt că se poate
Să rescriu istorii pe Pământ.

Pas mic, pas mare

(Nuanțe cutumiare)

Pasul mai mic, de multe ori, e greu,
Avându-şi o poveste-a lui anume,
Strivit de adevăruri mai mereu
Când stă în umbra multelor cutume.

Prin definții pare-a fi ușor,
Firescul unui pas, cu totul, mare,
Ce, fără, grabă, nu-i zăbovitor,
Și nici surprins de semnul de-ntrebare.

Distanța e, de multe ori, model
De cum se ia un adevăr în seamă
Când vorba-i fluturată ca drapel
Trădării, pe ascuns, făcând reclamă,

Pasul mai mic, de gând, se vrea găbit,
Ca nu cumva speranțe să consume
Și ajungând, cu totul, obosit
Să se supună normei din cutume.

Dar numai pasul mare e văzut,
Deși nu are nici o relevanţă,
Că-i doar firesc, de prag fiind trecut,
Dând mai mereu, celui dintâi, nuanţă...

Normalul însă-i normă și tipar
După idei ce par o teoremă
Prin care chiar nuanțele dispar,
Din temeri că ajung a fi emblemă.

Halou de umbre

(Absolut concret)

O stea în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineaţa…

S-a arătat, în nori de ploaie seara,
Dar miezul nopții a ajuns senin,
Pierzând lumina lunii, ce-n declin,
E mult îngălbenită, e ca ceara.

Și frigul s-a lăsat ieșit în cale,
Dorit de cei ce nopțile își dorm,
Și de-al plăcerii interes enorm,
Râvnit de cei cu gânduri imorale.

Privire-mi urcă-n cer, căutătoare,
Voind să știe stelele cu pier,
Și când pierirea ca și drept și-l cer,
Sau dacă e și ea întâmplătoare.

Și până când se face-a fi lumină
Culorile sunt doar o formă-n gând,
Haloul unor umbre conturând
Spre ziua ce, oricum, va fi să vină.

Dar noaptea-i lungă... Până-n dimineață,
Prin întuneric ochii mi-i îndrept
Spre steaua ce îmi tot apare-n față,
Sperând, spre ea, să-mi fie drumul drept.

Compromisul probatoriu

(Sintagme rogatorii)

Sintagmele au rol de afirmaţii
Când argumentul este prea puţin
Să contrazică simple aberaţii
Ce mai nimic, într-un final, devin.

Pornesc, mereu gândind, spre mai departe
Împovârând firescul cu tăceri
De care, mai tot timpul, se desparte,
Într-al lor mers, grăbit, spre nicăieri.

Cum sacrul e deja banalitate,
Banalul îşi dă sens obligatoriu,
Doar paşii pe cărări puţin umblate
Fac probatoriu-n sine rogatoriu.

Cum multe-și au motivele puține,
Împrumutând ajung un surogat,
Punând în cumpeni fapte, chiar destine,
Ce duc, prin compromis, absurd curat.

Ca adevăruri, clare şi notorii,
Înspre lumină prea puţine ies,
Dar multe prin sintagme rogatorii
Ajung a fi soluţii de succes.

Și-ajung a fi, la cumpăna de viață,
Idei cu nuanțări de epitaf,
Fixând, între prefață și postfață,
Conturul unui clar autograf.

Abstinență de vorbire

(Tăcerea ca principiu)

Cuvântul dă normala consistenţă
Oricărui sens de treceri în real,
Încorsetând firesc, principial,
Prea rar dorita gravă abstinenţă.

Iar când nu pare a avea esență,
Și nici nu e, în nici un fel, normal,
Ajunge, categoric, țel banal,
Jonglând cu efemera-i existență.

Dar s-a ajuns în punct de cotitură,
Când ascultat nu e ceea ce-i spus
Înlocuit cu ceva presupus,
De neştiuta proprie măsură.

Tot căutând o mare anvergură
Motivului, la prea puțin redus,
Omul, se vede, este grav sedus
De cât dă el, mai bine, ca figură.

Răspunsul stă pe muchii de-ntrebare
Şi spus se vrea cu titlu anonim,
Chiar dacă-i e ştiut că îl trăim,
Tăcând, îşi vrea doar propria salvare.

Și-așa rămâne simpla întâmplare,
Cu înțelesu-i, uneori, infim,
A releva un adevăr sublim,
Avându-și corolarul în urmare.

De la întreg la amănunt

(Anonim mereu)

În definții nu știu ce mai sunt,
Un tot de care mă mai pot lega
Dar nu mă pot, în nici un fel, nega,
Sunt eu, de la întreg, la amănunt.

Îmi spun și cred că mult am rătăcit
Având dorința mare de-a afla
Pe unde, fără teamă, de-aș umbla,
De trecerea-n zadar aș fi ferit.

Am fost, fără să vreau, între idei,
Încorsetat de chiar prostia mea
Ce m-a făcut să cred că voi putea
Să trec, fără oprești, de lachei.

Am învățat, mai mult sau mai puțin,
Și știu că de-nvățat voi mai avea,
Ca să ajung puțin a mă-mpăca,
Într-un târziu, cu drumu-mi prin destin.

Şi dacă nu-s ceea ce-aş vrea să fiu,
Mi-e dor de ceea ce am fost cândva,
Că poate ceva s-ar putea schimba
Să pot uita ceea ce astăzi ştiu.

Şi încă mă mai rog lui Dumnezeu
Să facă într-un fel, orice, ceva,
Chiar dacă n-am să ştiu ce va urma,
Să fiu şi eu un snonim mereu...

Golgota în proximitate

(Pas cu pas)

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e ştiut cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Și cât de mult e timpul ce-a rămas
Ca împlinire să-și găsească toate,
Nicicum în zbor, ci-n mersul pas cu pas.

De neștiut e proxima-ntâmplare,
Ce poate-ajunge singură-n impas,
Când teamă-i e de marea depărtare.
În zborul ce începe pas cu pas.

Dinspre acest aproape spre departe
Un infinit se pare că-i de mers,
Prin vreme clandestină ce desparte
Nelămuritul nostru Univers.

Dinspre cândva speranța nu e certă
Chiar dacă se consimte-a fi pe val,
E doar un gând, sau vorbă, sau ofertă,
Sau ipoteza simplului banal.

De neștiut e cât se poate duce,
Cum e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.