Autoportret hoinar

(Hoinar printre orizonturi)

În versuri, iar, cu îndrăzneală spun,
Ceea ce-n gând îmi spun că nu-mi permit,
Că-n vers sunt eu, cuminte și nebun,
Punând accentul grav si ascuțit.

Din lene iau un simplu fapt divers
Și-n fel și chip, în patru în despic,
Îl reînnod cu drumul unui vers
Lăsându-l zis cum eu nu pot să-l zic.

Când văd cum umbre mari, ori mari lumini,
Se rătăcesc prin norii-ntunecaţi,
Nevinovații-mi par cu multe vini
Şi scuze au cei mult prea vinovaţi.

Abia atunci mă-ntorc la ce sunt eu,
Și chiar la lene uit a mă gândi,
Chiar dacă mă deprim că-i mult tupeu
În lumea-n care-i greu a mai iubi.

Și-așa, din când în când, tot povestesc,
Mi-aduc aminte fapte și trăiri,
Pe drept uitând că pot să-mbătrânesc,
În așteptarea marilor iubiri.

Încerc să dau un sens oricărui gând,
Fără să cred în harul doctrinar,
Simțindu-mă, ca orice om de rând,
Prin orizonturi, eu, mereu hoinar.

Între postfață și prefață

(Întoarceri de destine)

De-am fost furat, cu ură, clandestin
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

De multe ori paharul cu pelin
Mi se spunea că-i formă de dulceață
Și pot, de vreau, să-l asortez cu gheață,
Și bucuriei mele să-l închin.

Chiar dacă l-am golit, tot timpul plin,
Mi se punea, fără să știu, în față
Însă aflam, căci toate se învață,
Că va urma, un altul, cu venin.

Și am ajuns, uitând să mă abțin
Să știu că mintea nu-i deloc isteață,
Că, suferind, se-nvață și dezvață,
Cu mult prea multe într-un timp puțin.

Cumva gândeam că pot să intervin,
Cu o idee mare, îndrăzneață,
Inclusă-ntre prefață și posfață,
Ca salt în gol, și critic, din destin.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

Rocade cu anti-teze

(Inscripție în Anti-Teze)

Eu sunt acela care, câteodată
Mai spune nu, deşi e clar că-i da,
Şi, neuitând mereu a se-ntreba,
Mereu aceeaşi faţă îşi arată.

Nu știu de ce rocade aș tot face,
De ce ideea mi-aș dori schimba,
Crezând că viața mi-aș putea purta,
Prin anti-teze spre o falsă pace.

Mă plâng mereu doar mie, pururi mie,
Că nu pot mult mai multe accepta,
Ideea nu mi-o schimb c-așa se vrea,
Și nici măcar un vers, din poezie.

Perseverez pe calea ce mi-i dată
Să pot, fără opreliști, demonstra,
Că cel ce vrea se poate-nsingura,
Deși nu este singur niciodată.

Prin vise mă aduc mereu la viață
Oricât aș vrea să uit că e a mea,
Sau că o pot cu timpul împăca,
Furând lumina copcilor de gheață.

Punând accent pe semnul de-ntrebare,
Nu mă opresc nicicând a căuta
Cum pot să schimb mereul nu în da
Într-un altfel, nu doar prin întâmplare.

Știind, știu să știu

(Pașaport)

De la-nceput privind, către prezent
Mereu găsesc un gând adolescent...
Şi mă tot simt acelaşi care-am fost,
Şi tot la fel aş face-al vieţii rost...

Trecând, din întâmplare, prin trecut,
Mi-e dat să știu ce încă n-am făcut,
Ce, încă, timp, să fac, mi-a mai rămas
Ca nu cumva să stau, atent, la ceas.

Ajung, de multe ori, să fiu uimit,
Că drumul drept spuneam că e greșit,
Dar am făcut altfel decât am zis,
De minte, zic acum, că m-am dezis.

Ușor a fost atunci, n-ar fi și-acum...
Acum cărarea mi-aș numi-o drum,
Și-aș părăsi-o doar de-aș fi convins
Trezindu-mă rătăcitor și-nvins.

Aș fi, în fel și chip, căutător,
Chiar dacă știu că umbra-i doar decor,
Sperând aă aflu dacă-și are-n plan
Să fie, întâmplării, paravan.

Știind ce-am fost, știu clar acum ce sunt,
Uitând, îmbătrânind, să fiu cărunt,
Şi mă tot simt acelaşi care-am fost,
Trăind prezentul cu realu-i rost.

Dreptatea de inventar

(Picătura de suflet)

Azi ni-i rezumată libertatea,
Gâduri ni se vând la galantar,
Marfă-n raft e pusă și dreptatea,
Uneori pierdută-n inventar.

Orișicâtă-i dreapta judecată,
Faptele doar se pornesc gândind
Calea nu le este măsurată
De nu-și au urmarea suferind.

A comerț miroase sănătatea,
Viața, ca principiu-i în formol,
Și-a pierdut de tot identitatea,
E ținută, bine, sub control.

Timpului mereu se face plata
Și pe drept, dar mult și pe nedrept,
Astăzi nu-i mai știm deloc durata,
Totul se bazează pe concept.

Efemeră-i vremea care vine,
Multe fapte au un rost incert,
Idealul s-a pierdut de sine,
Și decade într-un ritm alert.

Vântul, vântul suflă peste toate,
Toate urcă şi coboară-n vânt,
Simt că pot mai mult, simt că se poate
Să rescriu istorii pe Pământ.

Pas mic, pas mare

(Nuanțe cutumiare)

Pasul mai mic, de multe ori, e greu,
Avându-şi o poveste-a lui anume,
Strivit de adevăruri mai mereu
Când stă în umbra multelor cutume.

Prin definții pare-a fi ușor,
Firescul unui pas, cu totul, mare,
Ce, fără, grabă, nu-i zăbovitor,
Și nici surprins de semnul de-ntrebare.

Distanța e, de multe ori, model
De cum se ia un adevăr în seamă
Când vorba-i fluturată ca drapel
Trădării, pe ascuns, făcând reclamă,

Pasul mai mic, de gând, se vrea găbit,
Ca nu cumva speranțe să consume
Și ajungând, cu totul, obosit
Să se supună normei din cutume.

Dar numai pasul mare e văzut,
Deși nu are nici o relevanţă,
Că-i doar firesc, de prag fiind trecut,
Dând mai mereu, celui dintâi, nuanţă...

Normalul însă-i normă și tipar
După idei ce par o teoremă
Prin care chiar nuanțele dispar,
Din temeri că ajung a fi emblemă.

Halou de umbre

(Absolut concret)

O stea în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineaţa…

S-a arătat, în nori de ploaie seara,
Dar miezul nopții a ajuns senin,
Pierzând lumina lunii, ce-n declin,
E mult îngălbenită, e ca ceara.

Și frigul s-a lăsat ieșit în cale,
Dorit de cei ce nopțile își dorm,
Și de-al plăcerii interes enorm,
Râvnit de cei cu gânduri imorale.

Privire-mi urcă-n cer, căutătoare,
Voind să știe stelele cu pier,
Și când pierirea ca și drept și-l cer,
Sau dacă e și ea întâmplătoare.

Și până când se face-a fi lumină
Culorile sunt doar o formă-n gând,
Haloul unor umbre conturând
Spre ziua ce, oricum, va fi să vină.

Dar noaptea-i lungă... Până-n dimineață,
Prin întuneric ochii mi-i îndrept
Spre steaua ce îmi tot apare-n față,
Sperând, spre ea, să-mi fie drumul drept.

Compromisul probatoriu

(Sintagme rogatorii)

Sintagmele au rol de afirmaţii
Când argumentul este prea puţin
Să contrazică simple aberaţii
Ce mai nimic, într-un final, devin.

Pornesc, mereu gândind, spre mai departe
Împovârând firescul cu tăceri
De care, mai tot timpul, se desparte,
Într-al lor mers, grăbit, spre nicăieri.

Cum sacrul e deja banalitate,
Banalul îşi dă sens obligatoriu,
Doar paşii pe cărări puţin umblate
Fac probatoriu-n sine rogatoriu.

Cum multe-și au motivele puține,
Împrumutând ajung un surogat,
Punând în cumpeni fapte, chiar destine,
Ce duc, prin compromis, absurd curat.

Ca adevăruri, clare şi notorii,
Înspre lumină prea puţine ies,
Dar multe prin sintagme rogatorii
Ajung a fi soluţii de succes.

Și-ajung a fi, la cumpăna de viață,
Idei cu nuanțări de epitaf,
Fixând, între prefață și postfață,
Conturul unui clar autograf.

Abstinență de vorbire

(Tăcerea ca principiu)

Cuvântul dă normala consistenţă
Oricărui sens de treceri în real,
Încorsetând firesc, principial,
Prea rar dorita gravă abstinenţă.

Iar când nu pare a avea esență,
Și nici nu e, în nici un fel, normal,
Ajunge, categoric, țel banal,
Jonglând cu efemera-i existență.

Dar s-a ajuns în punct de cotitură,
Când ascultat nu e ceea ce-i spus
Înlocuit cu ceva presupus,
De neştiuta proprie măsură.

Tot căutând o mare anvergură
Motivului, la prea puțin redus,
Omul, se vede, este grav sedus
De cât dă el, mai bine, ca figură.

Răspunsul stă pe muchii de-ntrebare
Şi spus se vrea cu titlu anonim,
Chiar dacă-i e ştiut că îl trăim,
Tăcând, îşi vrea doar propria salvare.

Și-așa rămâne simpla întâmplare,
Cu înțelesu-i, uneori, infim,
A releva un adevăr sublim,
Avându-și corolarul în urmare.

De la întreg la amănunt

(Anonim mereu)

În definții nu știu ce mai sunt,
Un tot de care mă mai pot lega
Dar nu mă pot, în nici un fel, nega,
Sunt eu, de la întreg, la amănunt.

Îmi spun și cred că mult am rătăcit
Având dorința mare de-a afla
Pe unde, fără teamă, de-aș umbla,
De trecerea-n zadar aș fi ferit.

Am fost, fără să vreau, între idei,
Încorsetat de chiar prostia mea
Ce m-a făcut să cred că voi putea
Să trec, fără oprești, de lachei.

Am învățat, mai mult sau mai puțin,
Și știu că de-nvățat voi mai avea,
Ca să ajung puțin a mă-mpăca,
Într-un târziu, cu drumu-mi prin destin.

Şi dacă nu-s ceea ce-aş vrea să fiu,
Mi-e dor de ceea ce am fost cândva,
Că poate ceva s-ar putea schimba
Să pot uita ceea ce astăzi ştiu.

Şi încă mă mai rog lui Dumnezeu
Să facă într-un fel, orice, ceva,
Chiar dacă n-am să ştiu ce va urma,
Să fiu şi eu un snonim mereu...

Golgota în proximitate

(Pas cu pas)

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e ştiut cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Și cât de mult e timpul ce-a rămas
Ca împlinire să-și găsească toate,
Nicicum în zbor, ci-n mersul pas cu pas.

De neștiut e proxima-ntâmplare,
Ce poate-ajunge singură-n impas,
Când teamă-i e de marea depărtare.
În zborul ce începe pas cu pas.

Dinspre acest aproape spre departe
Un infinit se pare că-i de mers,
Prin vreme clandestină ce desparte
Nelămuritul nostru Univers.

Dinspre cândva speranța nu e certă
Chiar dacă se consimte-a fi pe val,
E doar un gând, sau vorbă, sau ofertă,
Sau ipoteza simplului banal.

De neștiut e cât se poate duce,
Cum e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.