miercuri, 28 februarie 2018

Semne și peceți

(De-acolo, de-acasă...)

Pe cer, minuni, mereu ni se arată
Când ochii lumii înspre cer privesc,
Însă e greu de spus că vreodată
Toți oamenii, de adevăr, vorbesc.

Scris de ar fi, puțini ar vrea să creadă
Că înțelesul nu le-ar fi real,
Ar spune chiar că mulți nu vor să vadă
Ceva ce-i pentru ei, în special.

Ideile, ce vin, mereu ne cheamă
Înspre cotlonul propriei gândiri,
Lăsând, din lene, locul cel de seamă
Minciunii și absurdei nesimțiri.

Cel mai adesea, rar de tot din teamă,
Se face pasul, mare, înapoi,
Luându-se, ca bun, ce se proclamă,
În așteptarea vieții de apoi.

Și-ajung, în desuet, idei să cadă,
Și așteptării i se dă temei,
Minuni vor toți, pe cer, mai des, să vadă,
Uitând, de fapt, că o minune-s ei.

Şapte peceţi acum se rup deodată,
Şapte mari semne-acum se împlinesc,
Şi-aşa redevenim cei de-altădată
Să ne-mplinim destinul omenesc!

luni, 26 februarie 2018

Ecou în carusel

(Eternitatea prin dilemă)

De când lumea şi pământul,
Grea e fapta, nu cuvântul,
Şi-mprejuru-ţi toţi se vor
Doar când simt că e uşor,

Zic unii că e firesc,
Ori motivu-i omenesc,
Că nimic nu-i ideal
Într-al vieții trai real.

Alții au alte păreri,
Văd, în orișice, poveri,
Văd tiparul ca model,
Modelat în chip și fel.

De când lumea și pământul,
Vântul duce-n zări cuvântul,
Și-n întoarcere-i găsit
Mult schimbat, ba chiar mințit.

Pare nou că-i uneori,
Corectiv de mari erori,
Dar deloc nu-i altul, nou,
E același, cu ecou.

Însă numai Dumnezeu
E cu tine când ţi-e greu.
Şi mereu, mereu... la fel...
Viaţa-i doar un carusel...

duminică, 25 februarie 2018

Perpetuu persistent

(Evidentele realități)

Eu, vieţii mele, ştiu, îi sunt dator...
Sunt obligat să fiu învingător...
N-am dreptul de-a gândi că pot să mor...
Şi voi învinge, chiar de nu-i uşor...

Încă mă simt, de multe ori, copil,
Gândesc un drum ce pare dificil,
Simt dorul că, deși îmi e servil,
Mă vrea să-i fiu, la rândul meu, docil.

Mă simt, fără de știrea mea, bătrân,
Dorindu-mi evidența că rămân
Cel ce sfârșitul pot să îl amân,
Uitând să fiu orgoliului stăpân.

Dar mă găsesc, de-a dreptul, repetent,
Un simțământ extrem de persistent,
Că sunt făptuitor adolescent
Al clipei definite de prezent.

Toate devin, în cumul, corolar
Al timpului ce-mi cere iar, și iar,
Să mă gândesc că-i sunt, în inventar,
Un rău ce rar îi este necesar.

Eu, totuși, îmi permit să fiu real,
Și să declar că-s element vital
Pentru oricine mi se vrea egal,
Perpetuu consecvent în mod normal.

sâmbătă, 24 februarie 2018

Ziua, ca un tot, tribut

(Lacrima de soare)

Sunt lupul singur care, seara, plânge
când simte că minciuna îl înfrânge...
şi dă mereu tribut o zi din viaţă
pentru un vis în prag de dimineaţă,
simţind mereu că lacrima nu doare
când e un dar al razelor de soare.

Când noaptea e în trecere înceată,
și nici ca rază luna nu se-arată,
încă mai crede că așa-i în viață,
ploaia ce vine-n zori e doar răzleață,
urmând o altă seară, trecătoare,
mizând pe rostul lacrimei de soare.

Și totdeauna stă în căutare,
știind că miza clipei este mare,
că simplul pas spre moarte, sau spre viață
dă gândului idee îndrăzneață,
ce nici nu poate fi întâmplătoare
atât cât nu e nou nimic sub soare.

Zilei, în zori, visând îi stă de strajă
știind că-i miez de nucă, fără coajă,
și dă crezare altei zi de viață,
sperându-și serii o schimbată față,
când va pleca, din nou, la vânătoare,
căutător al lacrimei de soare.

joi, 22 februarie 2018

Convertiri sub poleială

(Inevitabil, revenirea)

Treceri de timp mereu ne bat la poartă,
Și-n calcule sumare se întrec,
Vinovății punând mereu pe soartă
Ori pe idei ce tot venind, se trec.

Continuu-i așteptată o minune,
Spre a schimba tot ce se crede rău,
De-a dovedi că soarele apune
Și readus, în zori, la locul său.

Lumina lunii, nopți la rând privită,
Dă visului un alt și-un alt motiv,
De-a crede că ideea poleită
E drum principial, evolutiv.

Preludiul a ajuns în mare vogă,
Chiar dacă e absurd și hrăpăreț,
De multe ori ideii se subrogă
Și prin consens devine mai măreț.

Nimic nu stă, oprit, să vrea să vadă
Unde ajunge falsul argument,
Noroiul ce rămâne sub zăpadă
Și graba convertită-n mod urgent.

Îmbătrânim, şi poate că se vede,
Îmbătrânim, dar ţinem timpu-n loc...
Putem privi-nainte şi-ntrevede
Un drum spre adevăr şi spre noroc!

marți, 20 februarie 2018

De dincolo, din dar

(Dar din dar)

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.

Venim dintr-un cuvânt și-o hotărâre,
Ca vis predominant, deloc fugar,
Ca luminare clară-n coborâre
Înnobilând ideea unui dar.

Începem, căutând o lămurire,
De ce-i obligatoriul necesar,
Și renunțăm la simpla referire
Că viața-n sine ne-o avem ca dar.

Continuăm, ca urmă și urmare,
Trăind derogatoriu, lapidar,
Tot căutând o formă de-mpăcare
Cu a primi și a ne da ca dar.

Înspre final, când toate-s înțelese,
Și timpul are sens vizionar,
Din amintiri, motivele alese,
Dau clar contur menirii unui dar.

Suntem, de vrem ori nu, eternitate,
Dar mai avem şi zbateri în zadar...
N-avem nimic, deşi avem de toate,
Uitând că existăm ca dar din dar.

duminică, 18 februarie 2018

Complex reflex

(Reflexe principiale)

Ceva, ce-i totuși mic, ajunge mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Oricare gând devine o problemă
Dacă probleme-și are ca motiv,
Lăsându-se împins către extremă,
De-al vieții sens, voit evolutiv.

Printre reflexii, mai apar, seduse,
Iluzii, ce țin loc de rătăciri,
De vorba lumii la absurd reduse,
Ori puse-n seama unor vechi trăiri.

Chiar deznădejdea vine, cu accente,
Să-și aibă loc, când i se face loc,
Concretizând idei incoerente
Când e să pună sufletul pe foc.

Și-s necuprinse visele de-o clipă
Cu tot alaiul lor de întrebări,
Ce se dedau, zgârgite, la risipă
Bazate mult pe simple rezolvări.

Când totuși sunt firești, principiale,
Devin, definitoriu, act reflex,
Și pun în locul patimii reale
Al vieții adevăr, normal complex.

sâmbătă, 17 februarie 2018

Potrivnic înspre mărunt

(Pas pe prag)

Timpul trece, anii se tot duc,
Nu se ştie ce va mai urma,
Însă ştiu că veşnic voi lupta
Drumul, spre lumină, să-l aduc.

Clipei vieții mele-i sunt urmaș,
Și mereu am ceva a-nvăța,
Că, altfel, prea multe aș uita,
Ajungându-mi simplu arendaș.

Vin, îmi spun, de unde am să știu,
Nu știu însă unde voi pleca,
Dar ajuns acolo voi afla,
Însă pentru-acum e prea târziu.

Eu, prin mine, mie-mi sunt dator,
Neputând, în nici un caz, nega,
Că îmi am dorința de-a-nvăța,
Vieții să nu-i fiu plagiator.

Și îmi sunt, firește, obligat,
De-a-mi dori, spre Cer, a căuta,
Care-i vremea-n care pot urca
Să cuprind Pământu-n lung și-n lat.

Astăzi, clar îmi e, ceea ce sunt,
Cumul de ceva și altceva,
Gând mereu pornit spre undeva
Feritor mereu de-a fi mărunt.

vineri, 16 februarie 2018

Sub predispunere de timp

(Drumuri împreună)

Va ploua cu vremea numai bună
De a fi şi viata a trăi
Neştiuti de nimeni, împreună,
Fară întrebări de ce va fi...

Timpului plătim deja arvună,
Pentru simplul drept de-a trăi,
Pentru orice clipă împreună,
Și o viață-ntreagă-i vom plăti.

El își are drept să ne impună,
Cât și cum, și când putem trăi,
Predispuși ideii că-mpreună,
Sens de adevăr ni-i dat a fi.

Chiar și când, în minte, o furtună
Țipă că-i absurd a mai trăi,
Caută să fie împreună
Cu-n absurd ce-o poate domoli.

Viața nimănui nu e imună,
Însăși ea-i motiv de-a se trăi,
De-a se ști idee ce-mpreună
Un destin cu-o altă nouă zi.

Va fi cer senin şi vremea bună
De-a-nvăţa ce-nseamnă a trăi
De-a avea şi drumuri împreună,
Şi trăiri ce-n veci vor dăinui...

marți, 13 februarie 2018

În zeghe de veghe

(Vis de veghe)

Prevestind, tacit, banalul
Într-a nopţilor tăcere,
Valul se visează malul
Care drept de nume-şi cere.

Anonim fiind cu totul,
Predispus doar spre pornire,
Nu se vrea rămas doar ciotul
Dintr-un vreasc de amintire.

Simțul încă-i probatoriu
Dacă nu vrea să se mintă,
Când nu e derogatoriu,
Ajungând să se dezmintă.

Cât firesc e nefirescul,
Viața-i viaţă fără viaţă,
Că mai mult decât lumescul
Nu se lasă spus pe faţă.

Mult se caută consensul
Prin idei dominatoare
Chiar și-atunci când contrasensul
Bagă drepturi la-nchisoare.

Din prea multul derizoriu,
Adevărul e în zeghe,
În esenţă fiind notoriu,
Că doar visu-i stă de veghe.

duminică, 11 februarie 2018

Perpetuum existențial

(Punctuale constatări)

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...

Uitarea e un gând, în fapt, mințit,
Pe care somnul minții-l născocește
Când își alege drum cu pas grăbit
Spunându-și că-i firesc și omenește.

Oricât se vrea, pierdut nu e nimic,
Totu-i păstrat în forma lui primară,
De-aceea firu-n patru îl despic,
Iar, de-i nevoie, chiar și-a doua oară.

Umbrele formei sunt mereu model
Al altei fapte ce creează forme,
Și toate-ajung să pară-a fi la fel,
Mereu supuse unui set de norme.

Însă oricât se pare-a fi ciudat,
Nimic nu e făcut să se repete,
Ce-i de-nvățat spre învățare-i dat,
Nu opere alese, ci complete.

Ca timpul, unicat, e orice gând,
Chiar dacă-i dus spre o aceeași țintă,
Urmarea totdeauna constatând
Ceea ce fapta-n sine reprezintă.

sâmbătă, 10 februarie 2018

Consensuri prin contraste

(Vremea regăsirii)

Timpul e azi o moară, când nu-i teasc,
Nu mai rămâne-n urmă-i nici un rest,
Doar prin cuvinte visele renasc,
Și se-mplinesc prin fapte, ca protest.

Într-un cuvânt destule se cuprind
Când are rost și-i bine ancorat
De realisme ce ușor surprind
Consensalul pas nepregetat.

Spre mai departe totul este nou,
Nimic nu este ceva ce a fost,
Stelele dau contur unui hublou,
Plătind, cu umbra lor, al păcii cost.

Înspre trecut e totul încheiat,
Doar prin urmări rezistă-n amintiri,
Când, cerul, de eclipse-i luminat,
Mimând contrastul marilor iubiri.

Prezentul doar, spunând ce e de spus,
Se lasă normă, calendar și ceas
Înfăptuirii gândului redus
La ceea ce-i deja-n trecut rămas.

Nicicum, niciunde, clipa nu-i la fel,
Fapte aceleași nasc mereu trăiri,
Concretitudini dau eternității țel,
Devin chiar vremea marii regăsiri.

vineri, 9 februarie 2018

Emfaza ca apogeu

(Mai departe, oricum)

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
De prin trecut doar gândul mai revine
În amintiri cu rost necunoscut.

Accentul cade doar când se cuvine
Să schimbe ceva ce-i prea mult ascuns,
Redobândind normalul de la sine
Atât cât e să-i fie de ajuns.

Consensul însă dă mereu o luptă
Cu replica modelului pierdut
Știind-o pătimașe și coruptă,
Și dornică de-ntoarceri în trecut.

Patetic, cu nădejde, se vorbește
Despre firescul drumul normal,
Dar gândului puterea îi lipsește
De-a pune-n fapte totul ca real.

Realul însă-i taler de balanță
Ce mai tot timpu-i greu și foarte greu,
Plin de întreaga lui intoleranță
Ajunsă, cu emfază,-n apogeu.

Cât mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac...

miercuri, 7 februarie 2018

Povestitor de altfel

(Dincolo de praguri)

Mă definesc prin vorbe ce au sens
Doar pentru cei ce din trecut mă știu
Venind din universul meu imens,
Pe care-ncerc, degeaba, să-l descriu.

Pun preț pe vis, și mare preț pe gând,
Simțindu-le,-n efect, de-același fel,
Mereu, spre mai departe, alergând,
Spre definirea propriului model.

Iar timpul îl văd, veșnic, prețios,
Când reușesc să-l fac a fi mai lent,
Căci de-i rapid, e chiar primejdios,
Lăsându-mă, prea grabnic, repetent.

Degeaba scriu, degeaba pun accent,
Pe vechi idei cu iz nemuritor,
La inventarul lumii sunt absent,
Văzut ca simplă piesă de decor.

Sunt condamnat, deși nu știu de când,
Idei, spre trai real să convertesc,
Și să-mi adun simțirile în gând
Ca altfel de povești să povestesc.

Găsesc un adevăr privind spre cer
Dar tot mai caut praguri prin cuvânt,
Şi nu mă dau bătut, sunt cel ce sper
Că fi-va, ca în Cer şi pe Pământ.

marți, 6 februarie 2018

Probabilul firesc

(Firesc, deloc probabil)

Spre viitor privirile-mi tot fug
Ştiind că în curând va fi real,
Şi tot ce văd, doar la prezent conjug
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal...

Motive n-am pe mine să mă mint,
Și să încerc un altul să m-arăt,
Pierzându-mă-ntr-al vorbei labirint,
Când, apă bând, nu pot să mă îmbăt.

Nici n-am de ce, în curse, să atrag,
Ca să mă simt al vieții vânător,
Și prin desișuri pașii să-mi retrag
Când iar, de a vâna, îmi este dor.

Doar clipa, este drept, o cam grăbesc,
De multe ori uitând să fiu grăbit,
Convins fiind că rostul omenesc
De la-nceput e bine definit.

Așa ajung să nu pot sta în loc,
Uitând că pasul poate fi-napoi,
Lăsându-mă împins de-al vieții joc
Știind că va urma și pasu-n doi.

Semne destule am să mă încred,
În vorbele ce sens îmi definesc,
Probabil nu mai pot nicicum să-l cred
Având motiv, știindu-l ca firesc.

duminică, 4 februarie 2018

Iz de balanță

(Corolarele întâmplării)

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Și chiar acel contur mereu se-ntinde,
Nemulțumit de riscul unui plan
Ce mare nu-i, însă mereu pretinde,
O mult prea multă trecere în van.

Îşi lasă timpul trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

Iar întâmplarea mai mereu e clară,
Nu face uz de fals și nici abuz,
Fixând prin forma ei, particulară,
Ca mărginire, tot ce e confuz.

Condiții, care vin cu amănunte,
Alegerii, drept piedică, se pun,
Coroborând ideile mărunte
Ce luminării căii se opun.

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Boala de umbre

(Umbrele clipei)

Atât de multe par a fi un tot
Care durează cât o veşnicie,
Dar prea puţine sunt cele ce pot
Mai mult de-o clipă adevăr să fie.

Ideea nemuririi e-n spital,
Cuplată la un soi de aparate
Ce-i caută măcar un semnal vital,
Cu sens în boală sau în sănătate.

Motivul vieții e și el bolnav,
Își caută tot timpul tratamente,
Sperând că nu e totuși ceva grav,
Ci doar urmarea multelor curente.

Menirea a ajuns un mare risc,
Un drum ce poate duce-n sărăcire,
Impozitată de divinul fisc
Ca taxă pe deplina împlinire.

Ceea ce-i clar îşi are şi contur,
Şi-n spaţiul infinit se defineşte,
Ţinând în umbră tot ce are-n jur,
Cât creșterea nimic nu i-o opreşte.

În lumea-n care totu-i trecător,
Ideile se tot dedau risipei,
Ştiind că omul, mult risipitor,
Le vrea mereu a fi umbrele clipei.

vineri, 2 februarie 2018

Navetist prin orizonturi

(Orizonturi prin oglinzi)

Făcând naveta între vest şi est,
Privirile, de zori, se lasă-nvinse
Şi multe orizonturi necuprinse
Îmi dau, mereu, la calcule, un rest.

Speranţa uneori mi-o rătăcesc,
Şi-mi caut un reper cu formă clară,
Că tot trecând din iarnă-n plină vară,
Greu mi-e să ştiu de pot să-mbătrânesc.

Dar uneori, când mai alerg spre sud,
Văd timpul cum se vrea a-mi fi oglindă,
Voind ca mult mai multul să cuprindă
Un tot întreg din absolutul nud.

Și-mi vin idei, îmi vin și-mi tot revin,
Ducându-mă departe și aproape,
Mizând pe visul care, clandestin,
În nemurire vrea să mă îngroape.

Cam mult prea rar un gând îmi duc spre nord,
Când iarna simt că visele mi-ngheață
Și-mi amintesc de munții plini de gheață
Ce sunt, cu rostul lor, în dezacord.

Drumul ce-l am, spre est ori înspre vest,
Spre sud, fără de veste mă coboară
Și-așa, spre nord, privirile îmi zboară
Și-ajung să mă împart... Și-mi dă cu rest...

joi, 1 februarie 2018

Tentația tendinței

(Tendințele tentației)

Se-aud mereu idei, cuvinte multe
Ce tot mai mult se-arată ca sentință,
Iar unii, timp având să le asculte,
Le dau, emfazic, nume de tendință.

Unii le văd și nu le dau valoare,
Alții le văd ca drum deja măreț,
Pentru cei mulți par toate o-ncercare
Al unui gând absurd, dar îndrăzneț.

Multe idei se-ascund printre cuvinte,
Spunând un adevăr cu bună știință,
Și pune semn pe cel care le minte
Din interes sau din obișnuință.

Unii le văd, dar alții le evită,
Sau doar le iau ca notă de subsol,
De bun folos, la vremea cuvenită,
Ca să evite o cădere-n gol.

Nevoie că ar fi, puțini acceptă,
De mult mai mult îndemn de cercetare
Înspre ideea care-i vag suspectă
Că-n fals se vrea un semn de întrebare.

De multe ori, mult prea puțin contează
Cum se numește punctul de final,
Tendințele când prea frumos tentează,
Banalul chiar scuzat e că-i banal.