Denominanta dovadă

(Dovezile destinului)

Limita vieții e un prag incert,
Fixată de absurde interese
Spre definirea unor mari progrese
Cu ritm, întotdeauna, prea alert.

Concretul e extremul mod firesc
Eliberat de-a minții îndoială
Ce însă-i pus mereu la socoteală
De judecăți ce vise măsluiesc.

Extremele, în mod tacit, atrag
Consensuale vise inocente
Ce pun, cu precădere, mari accente
Pe înălțări și treceri peste prag.

Prin rostul faptei, simplul înțeles,
Ambiguu adevărul definește
Și doar întâmplător se nimerește
A fi lipsit de orice interes.

Toate converg spre simplul infinit,
Spre pasul ce va fi o amintire
În visul ce-i menit ca împlinire
De fapte care-n taină s-au grăbit.

Timpul trecând, normal ori clandestin,
Dă sensuri vieții, fără de tăgadă,
Și toate, la un loc, devin dovadă
Denominând ideea de destin.

Impunere de drept

(Genericul definitoriu)

Au toate un sfârşit şi-un început,
Mai des ceea ce-ncepe se sfârşeşte,
Dar, uneori, amprenta din trecut,
O altfel de-ntâmplare plăsmuieşte.

Genericul e primul semn real
Şi pas ce-şi face, chiar prin el, măsură,
Deprins cu sensul, totuși, general
Şi temător, fireşte, de cenzură.

Iluzii trec în sus şi trec în jos,
Cât încă poate altfel să-i croiască
Un drum, ca orice drum, primejdios,
Printre idei ce pot să îl oprească.

De multe ori se-arată-ntâmplător,
Lăsând părerii dreptul de-a alege
Să se încreadă-n eu-l gânditor,
De nu pricepe ce-i a vieţii lege.

Mai mult, sau mai puţin, cum e normal,
Definitoriul nu-i precum risipa
Când duce-n derizoriu un egal
Ce pune-n seama nemuririi clipa.

Căci toate au, motiv şi laitmotiv
Găsitele, hotarnice repere
Impus ca un firesc definitiv
De-al vieţii rost, ce dreptul lui şi-l cere.

Efemerul grosier

(Accente distinctive)

Patimi vulgare pier, se pierd de tot,
Dispar în lumi ce nu vor să se vadă,
Lăsându-mă să-nvăț, din nou, că pot
Să nu-mi las viața neputinței pradă.

Perenități din minus absolut
Converg succint spre limite finale,
Reconvertind retorici din trecut
Ce s-au părut, de multe ori, banale.

În replici stau vederi ce nu se văd,
Dar și concluzii clare, evidente,
Vremuri ce vin și pași ce se-ntrevăd
Prin faptele ce pun, concret, accente.

Alte idei își pun, încă, un preț,
Denominând pășiri imperative,
Evaluând, absurd și hrăpăreț,
Normalități cu rosturi distinctive.

Puține sunt cele ce-și au un loc
Între idei ce nu se tem de moarte,
Și, care, chiar de-ar fi să ardă-n foc
Nu-și lasă locul altora, deșarte.

Restu-i un lest, imens, dar efemer,
Având lumină doar cât e scânteie,
Și lasă-n urmă praful grosier
Ce existența-n mlaștini şi-o încheie.

Tertipul proverbial

(Zvâcnire în denominare)

Tertipul este, tot mai mult, fațada
Părerilor ce vin ca argument,
Sau acceptate ca fiind dovada
Conviețuirii cu un timp prezent.

Deja-i concept de grabnică-mplinire
Și racolare-a minții de naiv,
Ideea pendulării prin zvâcnire
Cu tot aspectul ei peiorativ.

Multiple amănunte iau în seamă
Fantasme, balansând pe contrasens,
Spre a avea motive, mari, de teamă,
Când vieții-i pun accente de nonsens.

Presimțăminte vin, ca limitare
A unei fugi prelungi, spre nicăieri,
Ce-și lasă urme, prin denominare,
Crezând în mitul marii devieri.

Dar devierea, azi, e o derivă,
Pierdută chiar de-al limitei reper,
Ce-n deprimarea-i mult prea obsesivă
Nu-și are profunzimi și nici mister.

Puține vise pot să se-mplinească,
Și ele chiar au iz material,
Croite după mintea omenescă,
Cu tot absurdul ei proverbial.

Echivalente prevalențe

(Bivalențe sinonime)

Amprentele sunt semne remanente,
Ce nu își au motiv de-a-mbătrâni,
Și nici de-a fi, cândva, echivalente,
Cu un ceva ce grabnic ar pieri.

Neliniștea normalei prevalențe,
Denotă iluzoriul legământ,
Al unei lumi ce face diferențe
Între ce-i spus și scris într-un cuvânt.

Dar faptele puține-s unanime,
Și toate-s diferite, prin efect,
Că nu pot niciodată să exprime
Ceva concret și, cât de cât, corect.

Dar urmele, mai mult decât amprente,
Bat drumuri ce rămân a dăinui,
De multe ori părând a fi recente,
Sau chiar venind din următoarea zi.

Sub zodii de răscruci și confluențe,
Ideile mereu își iau avânt,
Găsindu-și, categoric, bivalențe,
Precum în Cer, așa și pe Pământ.

În prea puțina lumii limpezime,
Orice-i perfect e haos imperfect,
Și-s suprimate sensuri sinonime
Prin logica ideii de obiect.

Jocuri din cuvinte

(Jocuri din cuvinte)

Am început să scriu ca să mă joc,
Și-am revenit cu ce-am avut în minte,
Gând ticluit n-am vrut să pun în loc,
Dar nici să-nșir, de dragul lor, cuvinte.

Și-am scris, încet, încet, și am tot scris,
Punând accent pe vorba-ntâmplătoare
Lăsându-i înțelesul imprecis
Ca singură să-și dea, de vrea, valoare.

Le-am dat, ca și consemn, un laimotiv
Cules din gândul renăscut din fapte,
Obiectivând firescul afectiv
Redefinit mereu în miez de noapte.

Cu-n regăsit îndem, am vrut găsit
Un adevăr rostit în simplă formă,
Un adevăr ce parcă n-a voit
Să-și aibă, cumva, integrare-n normă.

N-am vrut nimic, a fost un simplu joc,
Mizând pe cele spuse dinainte,
Pe care, tot voind să le evoc,
S-au replicat în alte noi cuvinte...

Acum sunt toate... Un întreg complet
Ce completează, pas cu pas, o carte
Ce fi-va, cândva, descifrat secret
De cum s-a mers, sau nu, spre mai departe.

Însemn de destin

(Drum prin destin)

Drumul vieții ne desparte,

cu-n motiv greu de știut,

Clar mergând, spre mai departe,

doveditu-i început,

Ca și început de lume,

primul pas e un genom,

Chiar de nu-i știut pe nume,

nume are... și e om.

Omule de lângă mine,

soarele mi-l dai să-l am,

E de-ajuns un gând spre tine

şi îl simt că-mi bate-n geam,

Nu-i nicicând ca totdeauna,

când par toate-a fi la fel,

Cum nu-i adevăr minciuna,

chiar când sensu-i dat de el,

Unică-i oricare clipă,

adevăru-i monocrom,

Viața-i toată o risipă

când nu-și are sens prin om.

Omule de lângă mine,

nopţi de vis ştiu c-ai să-mi dai,

E de-ajuns să-ţi simt privirea

şi-mi reamintesc de Rai!