Semne și peceți

(De-acolo, de-acasă...)

Pe cer, minuni, mereu ni se arată
Când ochii lumii înspre cer privesc,
Însă e greu de spus că vreodată
Toți oamenii, de adevăr, vorbesc.

Scris de ar fi, puțini ar vrea să creadă
Că înțelesul nu le-ar fi real,
Ar spune chiar că mulți nu vor să vadă
Ceva ce-i pentru ei, în special.

Ideile, ce vin, mereu ne cheamă
Înspre cotlonul propriei gândiri,
Lăsând, din lene, locul cel de seamă
Minciunii și absurdei nesimțiri.

Cel mai adesea, rar de tot din teamă,
Se face pasul, mare, înapoi,
Luându-se, ca bun, ce se proclamă,
În așteptarea vieții de apoi.

Și-ajung, în desuet, idei să cadă,
Și așteptării i se dă temei,
Minuni vor toți, pe cer, mai des, să vadă,
Uitând, de fapt, că o minune-s ei.

Şapte peceţi acum se rup deodată,
Şapte mari semne-acum se împlinesc,
Şi-aşa redevenim cei de-altădată
Să ne-mplinim destinul omenesc!

Ecou în carusel

(Eternitatea prin dilemă)

De când lumea şi pământul,
Grea e fapta, nu cuvântul,
Şi-mprejuru-ţi toţi se vor
Doar când simt că e uşor,

Zic unii că e firesc,
Ori motivu-i omenesc,
Că nimic nu-i ideal
Într-al vieții trai real.

Alții au alte păreri,
Văd, în orișice, poveri,
Văd tiparul ca model,
Modelat în chip și fel.

De când lumea și pământul,
Vântul duce-n zări cuvântul,
Și-n întoarcere-i găsit
Mult schimbat, ba chiar mințit.

Pare nou că-i uneori,
Corectiv de mari erori,
Dar deloc nu-i altul, nou,
E același, cu ecou.

Însă numai Dumnezeu
E cu tine când ţi-e greu.
Şi mereu, mereu... la fel...
Viaţa-i doar un carusel...

Perpetuu persistent

(Evidentele realități)

Eu, vieţii mele, ştiu, îi sunt dator...
Sunt obligat să fiu învingător...
N-am dreptul de-a gândi că pot să mor...
Şi voi învinge, chiar de nu-i uşor...

Încă mă simt, de multe ori, copil,
Gândesc un drum ce pare dificil,
Simt dorul că, deși îmi e servil,
Mă vrea să-i fiu, la rândul meu, docil.

Mă simt, fără de știrea mea, bătrân,
Dorindu-mi evidența că rămân
Cel ce sfârșitul pot să îl amân,
Uitând să fiu orgoliului stăpân.

Dar mă găsesc, de-a dreptul, repetent,
Un simțământ extrem de persistent,
Că sunt făptuitor adolescent
Al clipei definite de prezent.

Toate devin, în cumul, corolar
Al timpului ce-mi cere iar, și iar,
Să mă gândesc că-i sunt, în inventar,
Un rău ce rar îi este necesar.

Eu, totuși, îmi permit să fiu real,
Și să declar că-s element vital
Pentru oricine mi se vrea egal,
Perpetuu consecvent în mod normal.

Ziua, ca un tot, tribut

(Lacrima de soare)

Sunt lupul singur care, seara, plânge
când simte că minciuna îl înfrânge...
şi dă mereu tribut o zi din viaţă
pentru un vis în prag de dimineaţă,
simţind mereu că lacrima nu doare
când e un dar al razelor de soare.

Când noaptea e în trecere înceată,
și nici ca rază luna nu se-arată,
încă mai crede că așa-i în viață,
ploaia ce vine-n zori e doar răzleață,
urmând o altă seară, trecătoare,
mizând pe rostul lacrimei de soare.

Și totdeauna stă în căutare,
știind că miza clipei este mare,
că simplul pas spre moarte, sau spre viață
dă gândului idee îndrăzneață,
ce nici nu poate fi întâmplătoare
atât cât nu e nou nimic sub soare.

Zilei, în zori, visând îi stă de strajă
știind că-i miez de nucă, fără coajă,
și dă crezare altei zi de viață,
sperându-și serii o schimbată față,
când va pleca, din nou, la vânătoare,
căutător al lacrimei de soare.

Convertiri sub poleială

(Inevitabil, revenirea)

Treceri de timp mereu ne bat la poartă,
Și-n calcule sumare se întrec,
Vinovății punând mereu pe soartă
Ori pe idei ce tot venind, se trec.

Continuu-i așteptată o minune,
Spre a schimba tot ce se crede rău,
De-a dovedi că soarele apune
Și readus, în zori, la locul său.

Lumina lunii, nopți la rând privită,
Dă visului un alt și-un alt motiv,
De-a crede că ideea poleită
E drum principial, evolutiv.

Preludiul a ajuns în mare vogă,
Chiar dacă e absurd și hrăpăreț,
De multe ori ideii se subrogă
Și prin consens devine mai măreț.

Nimic nu stă, oprit, să vrea să vadă
Unde ajunge falsul argument,
Noroiul ce rămâne sub zăpadă
Și graba convertită-n mod urgent.

Îmbătrânim, şi poate că se vede,
Îmbătrânim, dar ţinem timpu-n loc...
Putem privi-nainte şi-ntrevede
Un drum spre adevăr şi spre noroc!

De dincolo, din dar

(Dar din dar)

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.

Venim dintr-un cuvânt și-o hotărâre,
Ca vis predominant, deloc fugar,
Ca luminare clară-n coborâre
Înnobilând ideea unui dar.

Începem, căutând o lămurire,
De ce-i obligatoriul necesar,
Și renunțăm la simpla referire
Că viața-n sine ne-o avem ca dar.

Continuăm, ca urmă și urmare,
Trăind derogatoriu, lapidar,
Tot căutând o formă de-mpăcare
Cu a primi și a ne da ca dar.

Înspre final, când toate-s înțelese,
Și timpul are sens vizionar,
Din amintiri, motivele alese,
Dau clar contur menirii unui dar.

Suntem, de vrem ori nu, eternitate,
Dar mai avem şi zbateri în zadar...
N-avem nimic, deşi avem de toate,
Uitând că existăm ca dar din dar.

Complex reflex

(Reflexe principiale)

Ceva, ce-i totuși mic, ajunge mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Oricare gând devine o problemă
Dacă probleme-și are ca motiv,
Lăsându-se împins către extremă,
De-al vieții sens, voit evolutiv.

Printre reflexii, mai apar, seduse,
Iluzii, ce țin loc de rătăciri,
De vorba lumii la absurd reduse,
Ori puse-n seama unor vechi trăiri.

Chiar deznădejdea vine, cu accente,
Să-și aibă loc, când i se face loc,
Concretizând idei incoerente
Când e să pună sufletul pe foc.

Și-s necuprinse visele de-o clipă
Cu tot alaiul lor de întrebări,
Ce se dedau, zgârgite, la risipă
Bazate mult pe simple rezolvări.

Când totuși sunt firești, principiale,
Devin, definitoriu, act reflex,
Și pun în locul patimii reale
Al vieții adevăr, normal complex.