Constant, repetitiv

(Cumulativele contraste)

Oameni urâți urcă ușor pe scene,
Și îi gonesc pe cei ce sunt frumoși,
Numindu-i egoiști și caraghioși
Prin teorii frustrante și obscene.

Cumulative roluri dubioase
Se vând, de obicei, la suprapreț,
În consumismu-acesta hrăpăreț
Ce malaxează suflete și oase.

Pe scenă, mai tot timpul, se perindă,
Regizori neștiuți și dubioși,
În aroganța lor libidinoși,
Voind, în plasă, alți naivi să prindă.

Aplauze se-aud din sala goală,
Cu-același ritm, constant repetitiv,
Voit a fi predispozant motiv
Căderii tuturor la învoială.

Idioțenii, stupizenii vaste,
Prin hrube tăinuite se emit
Ca omul să se simtă umilit,
Tragic trăind absurdele contraste.

Pe scene, rar, extrem de rar, pătrunde,
Un gând ce nu se știe obsesiv,
Incontestabil pur și creativ,
Ce la-ntrebări încearcă a răspunde.

Probleme cu dileme

(Evidențe instinctive)

Conceptualul dă aviz subtil
Dorinței de continuă schimbare,
Ca tot ce e absurd și inutil
S-apară doar ca simplă încercare.

În lumea cu idei de împrumut,
În care mult prea multe-s aparențe,
E parcă imposibil de văzut,
Cel trăitor în clare evidențe.

Contrare par, ca fapte și urmări,
Soluții ce-s mereu la îndemână,
Chiar și esența marii întâmplări
La urmă e voită să rămână.

Prin tot ce e firesc, în mod direct,
Răstălmăcirea vrea să se-nțeleagă
Absurdul ce, continuu circumspect,
Consensul, prin aprindere, tot neagă.

În sens contrar, un absolut model
Pare a naște crezuri prezumtive,
Dând formelor idei ce sunt la fel
Când faptele au baze instinctive.

Prin repetări, contururi cu temei,
Ajung să definească teoreme
Sau, ca principiu, simplul obicei
De a crea, dilemelor, probleme.

Captivele răstălmăciri

(Restul comparativ)

Puține au, în viață, relevanță,
Din tot ce definit e un întreg,
Însă primesc enormă importanță,
Idei ce-n repezeală se culeg.

Întregul doar primește prețuire,
Văzut a fi concretul manifest
Al drumului mergând spre împlinire,
Netulburat de-al împărțirii rest.

Un corolar ușor se definește
Când este un subiect întru vorbiri,
Că totdeauna cineva găsește
Momentul unor mari răstălmăciri.

Și multe-au devenit răstălmăcire
Într-un concret lipsit de ideal
Cu oameni ce vorbesc despre iubire
Chiar motivând non-sensul imoral.

Condiții noi, voit imperative,
Cu modul lor impus coercitiv
Dau sensuri noi, dar absolut captive
Banalului văzut comparativ.

Tot ce rămâne, minima credință,
Gândul concret înspre departe dus,
E doar un exercițiu de voință
Când ochii vor să vadă ce-i și sus.

Atuul din decor

(Firescul ca epopee)

În clasice idei de anvergură,
Ce-i da, e da și ce e nu, e nu,
Și-n caz concret au toate o măsură,
Lipsită de-al minciunilor atu.

Stigmatul clipei e un vârf de coasă
Care țintește tot ce e lumesc,
Tăindu-și drum în umbra cea mai deasă,
Dându-i luminii dreptul ei firesc.

Prin inversări se dă, nedrept, valoare,
Întregului ca și absurd complet,
Cu argumentul simplă-alăturare
A ceea ce-i obiectul în concret.

Idei ciudate se aruncă-n lupte
Ce țintă-și au un veșnic nicăieri
Ca lăncile cu vârfurile rupte
În căutări de mari aprecieri.

În umbra unor margini de tranșee
Iluzia devine mod mormal,
Viața-n consens devine epopee
Pândită de realul imoral.

Identități se schimbă peste noapte,
Constantele-s doar umbre în decor,
Sau simple vorbe tremurând în șoapte
De teama inconstanței tuturor.

Cuvântul ca pariu

(Pariu pe jurământ)

Vorbele-ntregi au ordine firească,
Mai mult de-atât vorbesc și pe ascuns,
Parcă știind că-i dat să se-mplinească
Când faptele au rost îndeajuns.

Să spun mai multe nu îmi dau silința,
În joacă încă, veste dau, că scriu,
Prieten nu-s deloc cu sârguința
Chiar dacă risc și pun pe ea pariu.

În sens lumesc, prin versuri, poezia
E un context cumulativ și-ntreg
Ce nu se dă sedus de amnezia
Celor ce doar o parte înțeleg.

Extrapolări de fac, văd sinonime
Extremele ce încă se atrag,
Prin contraponderi fără de mărime,
Ce fac ușoară trecerea de prag.

Nu îmi reprim, în nici un fel, dorința,
Și ea se face, scrisă, un cuvânt,
Ce-mi definește clar, succint, credința
Că viața-mi e sub semn de jurământ.

În sens concret, pe drumul de-mplinire,
Prin umbră se adună mult noroi,
Dar spre a fi, mereu fără oprire,
Orice ocol e drum spre înapoi.

Vrere de decor

(Faptele ideilor)

Gândul în vorbe picură otravă
Și faptele de vorbe greu au loc,
De-ajung drept miză minții, veșnic sclavă,
Orgoliului ce pune gaz pe foc.

Prea mult păstrat fără de sens rămâne,
Stricat de amănunte și dovezi,
Parcă voit fiind să mai amâne
Reîncălzirea recilor amiezi.

Puține pot luminii să se-arate
Fără priviri, de teamă, înapoi,
Sau, mult mai mult, să fugă speriate,
De timpuri noi ori vremuri de apoi.

Ideile nu stau în așteptare,
Apar sărind ca ploaia de scântei,
Sunt clar răspuns ori clară întrebare,
Din frământări ce au, sau n-au, temei.

În urma lor, cu vrere să convingă,
Devin reper mereu doveditor
Când reușesc opreliști să învingă
Pașii ce lasă urme în decor.

Între atâtea vorbe insolente
Ce lasă gândul fără conținut,
Doar faptele sunt clare, evidente,
Și adevăr etern, chiar absolut.

Sperjurul determinist

(Concluzii decisive)

Se vântură prin lume, alegoric,
Un fel de zvon, pretins de mare știință,
Și chiar crezut drept clar și categoric,
Că viața-i separată de credință.

Se spune că altfel nu e normal,
Că una-i una și o alta-i alta,
Că valu-i val și malul este mal,
Și numai valul sapă-n mal ca dalta.

Raționalul este clar, corect,
Între normal și vise stau iluzii
Dar mai există ceva, un efect
Ce duce elocvența în concluzii.

Tocmai efectul dă un alt contur
Inconsecvenței formei exclusive,
Dându-i nuanță fadă de sperjur
Contrară hotărârii decisive.

Cuvintele-n exces își vor temei,
Încearcă, prin menire, să susțină
Hemoragia bruscă de idei
Ce tocmai lor le caută o vină.

Mai tot ce pare clar rațional
Nu se oprește-n punctul de-ntâmplare,
Determinismul pur material
E doar un început de întrebare...