Emfaza ca apogeu

(Mai departe, oricum)

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
De prin trecut doar gândul mai revine
În amintiri cu rost necunoscut.

Accentul cade doar când se cuvine
Să schimbe ceva ce-i prea mult ascuns,
Redobândind normalul de la sine
Atât cât e să-i fie de ajuns.

Consensul însă dă mereu o luptă
Cu replica modelului pierdut
Știind-o pătimașe și coruptă,
Și dornică de-ntoarceri în trecut.

Patetic, cu nădejde, se vorbește
Despre firescul drumul normal,
Dar gândului puterea îi lipsește
De-a pune-n fapte totul ca real.

Realul însă-i taler de balanță
Ce mai tot timpu-i greu și foarte greu,
Plin de întreaga lui intoleranță
Ajunsă, cu emfază,-n apogeu.

Cât mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac...

Povestitor de altfel

(Dincolo de praguri)

Mă definesc prin vorbe ce au sens
Doar pentru cei ce din trecut mă știu
Venind din universul meu imens,
Pe care-ncerc, degeaba, să-l descriu.

Pun preț pe vis, și mare preț pe gând,
Simțindu-le,-n efect, de-același fel,
Mereu, spre mai departe, alergând,
Spre definirea propriului model.

Iar timpul îl văd, veșnic, prețios,
Când reușesc să-l fac a fi mai lent,
Căci de-i rapid, e chiar primejdios,
Lăsându-mă, prea grabnic, repetent.

Degeaba scriu, degeaba pun accent,
Pe vechi idei cu iz nemuritor,
La inventarul lumii sunt absent,
Văzut ca simplă piesă de decor.

Sunt condamnat, deși nu știu de când,
Idei, spre trai real să convertesc,
Și să-mi adun simțirile în gând
Ca altfel de povești să povestesc.

Găsesc un adevăr privind spre cer
Dar tot mai caut praguri prin cuvânt,
Şi nu mă dau bătut, sunt cel ce sper
Că fi-va, ca în Cer şi pe Pământ.

Probabilul firesc

(Firesc, deloc probabil)

Spre viitor privirile-mi tot fug
Ştiind că în curând va fi real,
Şi tot ce văd, doar la prezent conjug
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal...

Motive n-am pe mine să mă mint,
Și să încerc un altul să m-arăt,
Pierzându-mă-ntr-al vorbei labirint,
Când, apă bând, nu pot să mă îmbăt.

Nici n-am de ce, în curse, să atrag,
Ca să mă simt al vieții vânător,
Și prin desișuri pașii să-mi retrag
Când iar, de a vâna, îmi este dor.

Doar clipa, este drept, o cam grăbesc,
De multe ori uitând să fiu grăbit,
Convins fiind că rostul omenesc
De la-nceput e bine definit.

Așa ajung să nu pot sta în loc,
Uitând că pasul poate fi-napoi,
Lăsându-mă împins de-al vieții joc
Știind că va urma și pasu-n doi.

Semne destule am să mă încred,
În vorbele ce sens îmi definesc,
Probabil nu mai pot nicicum să-l cred
Având motiv, știindu-l ca firesc.

Iz de balanță

(Corolarele întâmplării)

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Și chiar acel contur mereu se-ntinde,
Nemulțumit de riscul unui plan
Ce mare nu-i, însă mereu pretinde,
O mult prea multă trecere în van.

Îşi lasă timpul trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

Iar întâmplarea mai mereu e clară,
Nu face uz de fals și nici abuz,
Fixând prin forma ei, particulară,
Ca mărginire, tot ce e confuz.

Condiții, care vin cu amănunte,
Alegerii, drept piedică, se pun,
Coroborând ideile mărunte
Ce luminării căii se opun.

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

Boala de umbre

(Umbrele clipei)

Atât de multe par a fi un tot
Care durează cât o veşnicie,
Dar prea puţine sunt cele ce pot
Mai mult de-o clipă adevăr să fie.

Ideea nemuririi e-n spital,
Cuplată la un soi de aparate
Ce-i caută măcar un semnal vital,
Cu sens în boală sau în sănătate.

Motivul vieții e și el bolnav,
Își caută tot timpul tratamente,
Sperând că nu e totuși ceva grav,
Ci doar urmarea multelor curente.

Menirea a ajuns un mare risc,
Un drum ce poate duce-n sărăcire,
Impozitată de divinul fisc
Ca taxă pe deplina împlinire.

Ceea ce-i clar îşi are şi contur,
Şi-n spaţiul infinit se defineşte,
Ţinând în umbră tot ce are-n jur,
Cât creșterea nimic nu i-o opreşte.

În lumea-n care totu-i trecător,
Ideile se tot dedau risipei,
Ştiind că omul, mult risipitor,
Le vrea mereu a fi umbrele clipei.

Navetist prin orizonturi

(Orizonturi prin oglinzi)

Făcând naveta între vest şi est,
Privirile, de zori, se lasă-nvinse
Şi multe orizonturi necuprinse
Îmi dau, mereu, la calcule, un rest.

Speranţa uneori mi-o rătăcesc,
Şi-mi caut un reper cu formă clară,
Că tot trecând din iarnă-n plină vară,
Greu mi-e să ştiu de pot să-mbătrânesc.

Dar uneori, când mai alerg spre sud,
Văd timpul cum se vrea a-mi fi oglindă,
Voind ca mult mai multul să cuprindă
Un tot întreg din absolutul nud.

Și-mi vin idei, îmi vin și-mi tot revin,
Ducându-mă departe și aproape,
Mizând pe visul care, clandestin,
În nemurire vrea să mă îngroape.

Cam mult prea rar un gând îmi duc spre nord,
Când iarna simt că visele mi-ngheață
Și-mi amintesc de munții plini de gheață
Ce sunt, cu rostul lor, în dezacord.

Drumul ce-l am, spre est ori înspre vest,
Spre sud, fără de veste mă coboară
Și-așa, spre nord, privirile îmi zboară
Și-ajung să mă împart... Și-mi dă cu rest...

Tentația tendinței

(Tendințele tentației)

Se-aud mereu idei, cuvinte multe
Ce tot mai mult se-arată ca sentință,
Iar unii, timp având să le asculte,
Le dau, emfazic, nume de tendință.

Unii le văd și nu le dau valoare,
Alții le văd ca drum deja măreț,
Pentru cei mulți par toate o-ncercare
Al unui gând absurd, dar îndrăzneț.

Multe idei se-ascund printre cuvinte,
Spunând un adevăr cu bună știință,
Și pune semn pe cel care le minte
Din interes sau din obișnuință.

Unii le văd, dar alții le evită,
Sau doar le iau ca notă de subsol,
De bun folos, la vremea cuvenită,
Ca să evite o cădere-n gol.

Nevoie că ar fi, puțini acceptă,
De mult mai mult îndemn de cercetare
Înspre ideea care-i vag suspectă
Că-n fals se vrea un semn de întrebare.

De multe ori, mult prea puțin contează
Cum se numește punctul de final,
Tendințele când prea frumos tentează,
Banalul chiar scuzat e că-i banal.