(Firesc, deloc probabil)
Spre viitor privirile-mi tot fug
Ştiind că în curând va fi real,
Şi tot ce văd, doar la prezent conjug
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal...
Motive n-am pe mine să mă mint,
Și să încerc un altul să m-arăt,
Pierzându-mă-ntr-al vorbei labirint,
Când, apă bând, nu pot să mă îmbăt.
Nici n-am de ce, în curse, să atrag,
Ca să mă simt al vieții vânător,
Și prin desișuri pașii să-mi retrag
Când iar, de a vâna, îmi este dor.
Doar clipa, este drept, o cam grăbesc,
De multe ori uitând să fiu grăbit,
Convins fiind că rostul omenesc
De la-nceput e bine definit.
Așa ajung să nu pot sta în loc,
Uitând că pasul poate fi-napoi,
Lăsându-mă împins de-al vieții joc
Știind că va urma și pasu-n doi.
Semne destule am să mă încred,
În vorbele ce sens îmi definesc,
Probabil nu mai pot nicicum să-l cred
Având motiv, știindu-l ca firesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu