(Pas pe prag)
Timpul trece, anii se tot duc,
Nu se ştie ce va mai urma,
Însă ştiu că veşnic voi lupta
Drumul, spre lumină, să-l aduc.
Clipei vieții mele-i sunt urmaș,
Și mereu am ceva a-nvăța,
Că, altfel, prea multe aș uita,
Ajungându-mi simplu arendaș.
Vin, îmi spun, de unde am să știu,
Nu știu însă unde voi pleca,
Dar ajuns acolo voi afla,
Însă pentru-acum e prea târziu.
Eu, prin mine, mie-mi sunt dator,
Neputând, în nici un caz, nega,
Că îmi am dorința de-a-nvăța,
Vieții să nu-i fiu plagiator.
Și îmi sunt, firește, obligat,
De-a-mi dori, spre Cer, a căuta,
Care-i vremea-n care pot urca
Să cuprind Pământu-n lung și-n lat.
Astăzi, clar îmi e, ceea ce sunt,
Cumul de ceva și altceva,
Gând mereu pornit spre undeva
Feritor mereu de-a fi mărunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu