(Tăcerea ca principiu)
Cuvântul dă normala consistenţă
Oricărui sens de treceri în real,
Încorsetând firesc, principial,
Prea rar dorita gravă abstinenţă.
Iar când nu pare a avea esență,
Și nici nu e, în nici un fel, normal,
Ajunge, categoric, țel banal,
Jonglând cu efemera-i existență.
Dar s-a ajuns în punct de cotitură,
Când ascultat nu e ceea ce-i spus
Înlocuit cu ceva presupus,
De neştiuta proprie măsură.
Tot căutând o mare anvergură
Motivului, la prea puțin redus,
Omul, se vede, este grav sedus
De cât dă el, mai bine, ca figură.
Răspunsul stă pe muchii de-ntrebare
Şi spus se vrea cu titlu anonim,
Chiar dacă-i e ştiut că îl trăim,
Tăcând, îşi vrea doar propria salvare.
Și-așa rămâne simpla întâmplare,
Cu înțelesu-i, uneori, infim,
A releva un adevăr sublim,
Avându-și corolarul în urmare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu