(Hoinar printre orizonturi)
În versuri, iar, cu îndrăzneală spun,
Ceea ce-n gând îmi spun că nu-mi permit,
Că-n vers sunt eu, cuminte și nebun,
Punând accentul grav si ascuțit.
Din lene iau un simplu fapt divers
Și-n fel și chip, în patru în despic,
Îl reînnod cu drumul unui vers
Lăsându-l zis cum eu nu pot să-l zic.
Când văd cum umbre mari, ori mari lumini,
Se rătăcesc prin norii-ntunecaţi,
Nevinovații-mi par cu multe vini
Şi scuze au cei mult prea vinovaţi.
Abia atunci mă-ntorc la ce sunt eu,
Și chiar la lene uit a mă gândi,
Chiar dacă mă deprim că-i mult tupeu
În lumea-n care-i greu a mai iubi.
Și-așa, din când în când, tot povestesc,
Mi-aduc aminte fapte și trăiri,
Pe drept uitând că pot să-mbătrânesc,
În așteptarea marilor iubiri.
Încerc să dau un sens oricărui gând,
Fără să cred în harul doctrinar,
Simțindu-mă, ca orice om de rând,
Prin orizonturi, eu, mereu hoinar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu